uneori, motivele acţionează mai bine ca frânele, eterul e plin de voci care dau ordine de toate felurile.
adevărul e atât de anost, că nu se mai distinge de ru(t)ină. unii simt nevoia să îl înflorească. supralicitat, e la fel de greu acceptabil. nu strică o scânteie de creativitate, dar să fie în cuvinte puţine. un strigăt sperie, dar convinge numai când devine principiu.
staţi degeaba, nu aşa îi învingeţi, trebuie intrat peste ei, în Parlament.
când îţi dai seama că lupta slăbeşte? când o transformi în declaraţie de putere, cu emfaza experienţei rezervate numai şi numai ţie. totul începe să fie (de)jucat, de la un punct încolo, nimic nou sub soare.
aşa, în tăcere, corpul nu mai stă în calea liberei exprimări. feţele nu mai au rigiditatea unui adevăr fără consecinţe, când acţiunea se repetă de aproape 200 de zile. perspectiva victoriei ar trebui să ne facă mai vorbăreţi, dar pare departe. democraţia nu a fost transplantată în corpul care trebuie, mult prea tânăr pentru ea, mult prea corupt înainte de vreme.
distanţa de la care vezi e mai mare decât cea de la care auzi, alt avantaj al muţeniei. chiar dacă zilnic devenim imagine, nu ne încalcă ideea de bază: Nu abandonaţi!
nu ne mai putem coborî standardele, chiar dacă deja e târziu pentru ele.