pe vremea asta ar fi trebuit să-mi închid fermoarul hainei, să-mi pun gluga și mănușile într-un aer tare ca menta, cu câteva grade sub zero, în stare să închege peisajul în gelatina care amortizeaza timpul și mișcarea într-un peisaj aproape de poezia cu formă fixă,

ar fi trebuit să-mi pot verifica respirația, să mă uit la viața din mine care iese în rotocoale fără să mă părăsească.

așa ar fi trebuit să fie: curat, simplu, cu lopata pregătită pentru cărări noi de acces, improvizate în straturi de zăpadă suprapuse, am încă destulă forță (irosită) în brațe

dar nu, m-am conformat, am imobilizat natura(lul) ca pe un intrus, cu ghirlande de luminițe în loc de frânghie, am deviat de la lumină prin excesul de culoare, la asta ne pricepem cel mai bine și încă îi spunem frumusețe sezonieră, fericire.

totul se vede și se demonstrează pe rețele, mai puțin gândurile încă bune, încă intime, post-it-uri albe în derivă care se lipesc de obiecte, nu de oameni.