după 31 de ani
0ianuarie 5, 2021 by admin
acum e momentul când toți pretind c-o iau de la zero, dar:
se iartă ce e(ra) de neiertat,
mai dai o șansă cuiva care abuzează de ea,
revine tracul care omoară adevărul în fașă, spus ultimativ, cu voce joasă.
amânarea tranșării lucrurilor e, în cele mai multe cazuri, adevăratul stil de viață,
camuflat cu „la mulți ani!” redirecționați la greu, fără nimic personal,
același kitsch instigator, fulminant: te orbește cu forța unui reflector care-ți intră în ochi și te separă vedetist de cei dragi pe care-i tot invoci în planul pe întregul an.
o singură dată am trăit schimbarea cu-adevărat, când am adormit într-o epocă și m-am trezit în alta, salamul de mistreț expirat m-a dus în comă hepatică și când m-am trezit în patul de la contagioase, eram deja în postceaușism, în plină teorie a apei otrăvite, tancuri și victime și stema decupată de pe steaguri
și nici acum nu știu ce să pun acolo în locul gol.
pentru mine, asta va fi imaginea schimbării, cu ante- și post-, ușor de verificat în poze, arhiva TVR, chiar fără adevărul din dosare, fără „A fost sau n-a fost?”
iar fericirea, săpunul Lux ascuns între haine ca să miroasă a civilizație într-o țară în curs de dezvoltare, cu igrasie, flori de gheață pe geamurile lipite cu bandă adezivă, economie la căldură și lumină și temele scrise la lumânare, cu apă caldă doar două ore pe zi,
fericirea cu cutiile ei de nes și amigo, ciocolată ritter și conserve, formele fără fond ale fascinației, amplasate în paradisul culinar, de lapte și miere
mai fake decât orice conspirație
și nu îi judec pe cei care-i duc dorul
fiindcă asta e natura fericirii, să nu-și poată fi contemporană sieși, să se piardă în paseisme de consolare, în amestecul de planuri temporale de genul „dacă aș avea mintea de acum la anii de atunci”
și da, îndoiala îți sabotează de cele mai multe ori avansul iar reculul e mai puternic decât ținta.
“În 22 decembrie 1989, în zilele de început ale Revoluţiei Române, am ajuns la Bucureşti venind de la Varna, din Bulgaria, cu un convoi de autobuze pline cu ajutoare umanitare şi mâncare aduse din Franţa, împreună cu Bernard Kouchner, secretar de stat în Ministerul francez pentru Ajutoare Umanitare. La periferia Bucureştiului, convoiul nostru a fost oprit de un grup mare de protestatari. Cum mă uitam la mulţimea de bărbaţi şi femei ridicând degetele în semn de victorie pentru răsturnarea dictatorului Ceauşescu, l-am surprins pe acest bărbat. M-a marcat melanjul dintre amărăciunea sa profundă şi exuberanţa pe care o citeam pe faţa. Mai târziu, această fotografie a fost publicată şi a fost parte din aplicaţia pentru care am câştigat premiul Olivier Rebbot acordat de Overseas Press Club. Imediat după ce am primit acest premiu, m-am reîntors în România pentru a fotografia primele alegeri libere, în 1990. Am stat la Hotel Intercontinental, în centrul Bucureştiului, unde locuisem de mai multe ori şi în era Ceauşescu. Am fost prudent, ca unul care ştia că telefonul i-ar putea fi oricând ascultat, ca în vremurile bune din era Ceauşescu, şi nu mi-am lăsam niciodată filmele expuse în cameră, de frică să nu dispară sau să fie distruse. Într-una din zile, în acea primăvară a lui 1990, m-am întors la hotel şi am văzut un om stând în faţa uşii mele cu un aer uşor suspect. Am trecut intenţionat pe lângă el pentru a-l vedea mai bine înainte de a afla dacă era sau nu camera mea. Am realizat însă că era chiar omul din fotografie. Cuprins de emoţie, am încercat să îi vorbesc, dar cum nu ştia engleză, am fugit repede după un recepţioner şi l-am rugat să vină cu mine sus ca să traducă.
L-am întrebat pe omul meu, cum de m-a găsit. A scos atunci poza decupată dintr-un ziar românesc, cu numele meu şi creditul sub ea. Mi-a spus că a sunat la Ambasad Statelor Unite din Bucureşti şi i-a întrebat cum poate da de mine. Cei de la ambasadă i-au spus, la plesneală, să mă caute la Hotel Intercontinental. Şansele de a mă găsi acolo, la câteva luni după evenimetn, erau infime. Mai surprinzător a fost însă, faptul că aveam la mine în geamantan un print mare tocmai cu această fotografie: am scos fotografia, am semnat-o şi i-am dăruit-o lui. L-am întrebat dacă îmi poate descrie amărăciunea şi fericirea de pe faţa sa din această fotografie. Sunt atât de multe momente în fotojurnalism în care, deşi eşti martor, nu poţi decât să îţi imaginezi ce a înseamnat sau ce a sugerat o privire. Aveam, în sfârşit, şansa de pune această întrebare! S-a uitat la mine şi mi-a spus că tocmai ce ieşise din schimbul de noapte când a văzut un camion plin cu cadavre în remorcă, oameni ucişi în noaptea care trecuse, în timpul revoltei populare împotriva lui Ceuşescu. Mi-a spus apoi că e obişnuit să trăiască alături de cineva aflat în suferinţă şi tristeţe, pentru că soţia sa era invalidă. Mi-a mai spus că e bucuros că anii de opresiune ai lui Ceuşescu s-ar putea apropia de sfârşit şi că, deşi el nu poate ajuta, se gândeşte la familiile morţilor pe care i-a văzut în camion şi care suferă o dramă eternă pentru pierderea celor dragi.
În 1989, am mai stat în Bucureşti până după Crăciun, cât eva zile după executare lui Ceauşescu de către un pluton de execuţie. Execuţia am văzut-o chiar la televizorul său personal, în biroul său oficial din Palatul Prezidenţial, unde mă aflam alături de revoluţionari. A fost una dintre cele mai suprarealiste momente din cariera mea. An de an, în această perioadă, îmi aduc aminte de zilele acelea, de această fotografie şi de domnul pe care-l vedeţi aici. Sunt unele feţe, expresii şi momente pe care nu le poţi uita niciodată.”
Peter Turnley
via Webcultura
Category Uncategorized | Tags:
Lasă un răspuns