în fața cui vei mai vorbi?

ce vei simți când vei fi una cu orice teorie ambițioasă care circulă

parțial susținută de dovezi?

universul n-are tăvi pentru suflete uzate de confesie,

captive în marea reverie 

a întâlnirii cu alte forme de viață

pândite de fatalitatea păsării 

care mereu pe limba ei piere, dar de-acum numai în variante

înregistrate – jurnal de bord de maximă acuratețe.

cuceritor al unui spațiu pe care nu-l poți străbate decât în derivă, în stare de animație suspendată

ca un bebeluș neputincios în salopeta aia albă, asexuată,

încă vorbești de goliciunea verbală numită adevăr

acolo unde nimeni nu te mai aude. 

blindat în capsulă,

încă îți declari fericirea de-a vorbi de unul singur,

în totală lipsă de gravitație

și busolă.

și-n costumul tău se vede design-ul grosolan al spaimei 

și-al nevoii de siguranță. simțul estetic pierde în fața măsurilor

de autoprotecție și susținere a vieții

în incerta ei aventură, 

dar ai strălucirea unică, aseptică a unui lucru

liber de orice referință, deși au fost angrenate resurse și costuri uriașe

pentru lansarea ta. depinzi doar de oxigenul

din tubul purtat în spate. indiferent de misiune,

vei arăta mereu ca un elev, așa cum trebuie.

nu te aude nimeni, greul cade pe anii-lumină 

și undele radio. no language, no etimology in the dark, cruel chemistry

of universe.

parcă te și văd:  

vei zâmbi cu dantura falsă, dar perfectă

din orice dimensiune – n-am inventat altă expresie facială

pentru triumfalismul convențional al speciei noastre.

nici nu contează dacă ai plecat pe proprie răspundere

sau în plină inconștiență, ca-n Interstellar. 

eu n-am avut vise atât de mărețe,

voiam să fiu un robot, o mașină

rechemată în service

pentru reparație,

o față telegenică

perfectă pentru transmisie.

în comunism, când toți visau să vină americanii,

eu visam la ali(e)narea prin adopție.

 I will never send my love to the aliens

ca Paul Mc Cartney în 2008, când NASA a lansat în spațiu un hit Beatles,

 fiindcă n-am jucat niciodată cartea sentimentelor

la o scară atât de mare, 

fiindcă teama de impactul coliziunii Pământului cu un meteorit

e o abstracție față de căderile exersate brownian de adolescenți

pe valurile de ciment ale noului skatepark din oraș,

unde fiecare casă se aglomerează ca un spam

din cauza singurătății,

unde ești tot ceea ce te depășește: mărimile succesive de haine și pantofi

schimbate până la încetarea perioadei de creștere,

colecțiile de obiecte și pasiunile de moment,

oamenii pierduți prin scenarii tot mai rafinate de respingere, 

mesajele ratate din obsesia cuvintelor ultime,

nenumăratele parole uitate și schimbate.

vârful armoniei va fi atins când culoarea părului va fi aceeași cu cea a cortexului. e un alt fel de a spune că ți se aliniază planetele. 

eu nu sunt dintre cei care comandă construcția unui vehicul performant sau imobil futurist, ci panorama

deși m-am zgârcit să dau 5 euro pe o cafea sau 9 euro pe o bere la o măsuță din centrul istoric al celui mai frumos oraș vizitat până acum, în proximitatea marii catedrale gotice,

dar am dormit sub cerul vast, limpede și liber în deșertul Wadi Rum din Iordania, încă neatins de poluarea urbană luminoasă, nepregătită pentru experiența irelevanței; și totuși, am mușcat lacomă din simplitatea nonumană a nopții cosmice, cu pointilismul ei stelar elementar, cu amănunte evoluționiste pierdute ca țesuturile moi de pe oasele fosilizate ale strămoașei mele hominide, Lucy cea bipedă, 

parc-aș fi retrăit, în liniște și aer liber, condițiile ideale în care a apărut viața, acest copil nedorit de nimeni, ieșit din supa primitivă

fără ceremonii de întâmpinare,

fără explozia de leduri tridimensionale din instalații imersive cu numele A Universe sau My Universe, accesate cu un link

Not secure.

http://www.spoon-tamago.com/2015/08/22/crystal-universe-an-immersive-interactive-installation-now-open-in-tokyo/