0

iulie 16, 2020 by admin

pașii mă duc pe traseul cunoscut, pilotul automat funcționează perfect: echilibrul, stabilitatea, sistemul GPS neuronal preia din mers inputurile inconștiente care mă feresc de tulburări spațio-temporale, izolate sau în cascadă: nu mă ciocneșc de alți oameni, reușeșc să mă strecor prin mulțimea care nu respectă distanțarea, să evit oameni aparent dubioși (pe ce criterii?); creierul cartografiază, estimează, cântărește, speculează în plin flux de stimuli și aflux de oameni; printre mici semnale de alertă, câte un acces răzleț de voință: decizi să treci strada neregulamentar până pe trotuarul opus, acoperit de umbra vișinilor tineri, tot mai murdar de fructele zdrobite sub pașii complet nepăsători la consecințe peisagistice, la fel de brutal ca voma spontană a celor doborâți de excesul de alcool târziu în noapte sau petele de ulei ale mașinilor lăsate de izbeliște în starea incertă dintre rebut și amintire, în tipica amânare a încheierii unei etape. 

îți impui să fii calm, să te bucuri de detalii, de priveliște, speri să nu te întâlnești cu cineva cunoscut și să-ți dea peste cap timpul rămas până la destinație, te întrebi în ce stare de spirit va fi funcționara de la ghișeu sau noua casieriță.

mereu cineva îți va rămâne în urmă,

mereu cineva va fi cu cel puțin un pas în față. mersul hotărât, cu părul în vânt, scop și motivație face diferența, atitudinea celui care știe să revendice, care crede că aleile parcului au fost gândite ca traiecte ale dorinței (mai e și altceva în afară de rătăcire?), dar unde sunt metrii de spațiu verde pe cap de locuitor care îmi revin prin statistici improbabile.

  Let it be – tiparul repetitiv care dă undă verde instinctului

fără cuvinte cheie

pe un areal dendrologic de 30 de km pătrați, inițial un parc englezesc.

nu i-am acoperit integral niciodată.

trag de timp și-l pierd fără metodă, 

așa cum intențiile bune – mișcare, tonifiere, creșterea moralului – se pierd pe drum.

uit cum te cheamă când fac cunoștință cu tine

 în timp real: memoria mea îți șterge numele chiar în timp ce are loc strângerea de mâini.

când pierde esența, creierul se umple cu spam, consumă energie aiurea prin disputa dintre libertatea de mișcare și autocenzură, amplificată de disconfortul termic pe trotuarul care concurează și el cu psihicul pentru spațializare corespunzătoare, fără balastul metaforei gratuite. landscape vs. mindscape. pășirea cu alura ispășirii îți dă același verdict nefavorabil: oboseală, îmbătrânire prematură, plictis, grad scăzut de satisfacție, ingratitudine.

se zice că mersul stimulează gândirea, că propriul creier te recompensează cu o idee bună. ești în pană de multă vreme, așa ai ajuns să îți oferi singur modesta recompensă de la sfârșitul zilei prin simpla cedare pe canapea în fața televizorului,

eventual, cu o bere ținută la rece.

cine suportă să vadă o inimă scoasă din piept,

cine ar ține un creier în mână?

doar în specialiști pot avea încredere, doar ei au proprietatea termenilor. când un cardiolog îți vorbește de inimă, e despre ce nu vrei tu să vezi:

mușchi pulsatil scos din ansamblu, nucleu fără context, sâmbure (zis de adevăr) fără suculenta pulpă.

când vorbesc de creier, mă refer la minte; când vorbesc de inimă, țintesc emoția. impostura referențială le face atât de bine cotate în ierarhia valorilor umane.

diversitatea e-un ghiveci discursiv,

consensul –  supă cremă.

abia acum e timpul pentru cină.  

Yin Xiuzhen, In step with modern life: https://www.chinadailyhk.com/articles/148/251/49/1541142879692.html
Lucia Monge, (Nos)ostros, 2015

0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

septembrie 2020
L Ma Mi J V S D
« aug.    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Comentarii recente