acum câteva zile, mi-a intrat un porumbel pe geam: până la pervaz, mișcarea lui era zbor, dincoace, o zbatere absurdă de colo-colo.

 mi-a dat mari palpitații, cele mai mari din carantină.

în natură, rezidentul câștigă, intrusul se retrage,

dar nici unul nu eram în standard: eu nu aveam comportament teritorial, el nu mă ataca,

doar a nimerit unde nu trebuie.

cu o muscă e simplu, o gonești sau o omori fără remușcări,

raportul dimensiune-forță e în favoarea ta, paguba, necuantificabilă.

el nu era intrus, doar un musafir nepoftit pentru care n-am fost pregătită,

deși o bună simulare este preferabilă încercării oarbe,

așa cum nici acum nu știu ce anume s-a transferat de la unul la altul, în afară de panica pură

și, mai ales, cum s-a făcut transferul în context:

de la om la animal sau de la animal la om?

//

se știe mult mai puțin despre insondabilele mase de ape decât despre cer.

acolo, o parte din lume locuiește în formele ei tentaculare, fără organe,

luminiscente, translucide. vezi totul la ele și prin ele

și ăsta este marele lor mister.

transparența nu poate fi nici posedată, nici împăiată,

prea fragilă, prea lipsită de substanță,

deloc umană, deși 95 la sută apă.

dacă o scoți din mediul ei lichid

devine gelatină amorfă;

dacă vine prea aproape de suprafață

îl înțeapă pe omul intrat în valuri.

clopote vibrante, fără traseu prestabilit,

alunecă imperceptibil din habitatul lor bizar 

în fascin.

papa s-a înșelat când a spus

că nimeni nu se poate salva singur,

fiindcă se referea (doar) la om:

meduzele plutesc la marginea înțelegerii umane,

(încă) imune la criza planetară.

https://www.youtube.com/watch?v=Djq1boK0LF8