În timp ce mă gîndeam la lucruri pașnice, am observat că furnicile negre le învinseseră pe cele roșii și cărau trupurile lor moarte pe pământ. Pisica era în tufișul de coacăze, pîndind o vrabie. Doi granguri trecură pe lângă mine, lovindu-se cu ciocul unul pe celălalt, iar apoi am văzut, la vreo jumătate de metru de locul în care stăteam, o viperă cap-de-aramă zbătîndu-se să iasă din pielea ei întunecată de iarnă. Ceea ce simțeam nu era frică sau groază; eram șocat văzînd cît de nepregătit sînt față de această ramură a morții. În fața mea era veninul mortal, aparținînd naturii în egală măsură ca și apa din pîrîu, dar se pare că el nu avea loc în meditațiile mele. M-am dus în casă să iau pușca, dar am avut ghinionul să mă întîlnesc cu cel mai bătrîn dintre cei doi cîini ai mei, o cățea căreia îi era frică de arme. Cînd a văzut pușca, a început să latre și să schelălăie, sfîșiată fără milă între instinctele și neliniștile ei. Lătratul l-a făcut să vină pe celălalt cîine, un vînător înnăscut, care coborî scările în fugă, gata să aporteze un iepure sau o pasăre. Împreună cu cei doi cîini, unul lătrînd de bucurie și celălalt de groază, m-am întors în grădină tocmai la timp ca să văd cum vipera dispare sub un zid de piatră.

John  Cheever, O viziune a lumii în Integrala prozei scurte, traducere de Ciprian Șiulea