S-a zis cu artistul!

0

iunie 30, 2017 by admin

Dacă iniţial termenul artist se referea la techne – meşteşug, producţie, artizanat – în Romantism a ajuns la statutul unicităţii, al individualismului care se revolta împotriva valorilor colective de pe poziţia emfatică a geniului. Odată cu instituţionalizarea artei şi a artistului, aura vizionară şi vocaţia s-au topit în profesionalism iar teoria inspiraţiei a fost devansată de tehnică şi de proporţia covârşitoare a transpiraţiei, a muncii continue; luxul izolării s-a diminuat pe măsură ce arta a devenit un fenomen de piaţă interactiv, o „estetică relaţională“, cu tranzacţii şi părţi contractuale, cu o armată de specialişti de tot felul: antreprenori, agenţi, curatori, editori, entertaineri, manageri, documentarişti, performeri etc. Mediul de promovare atât de divers, dominat de platforme, programe şi materiale de consum reziduale sau reciclabile (picturile cu praf ale lui Nicolae Comănescu, de exemplu, sau curentul apropriaţionist) au ajuns să dicteze concepţia fiecărui producător de artă. Întrucât nimic nu mai poate fi creat de la zero, de pe o poziţie demiurgică, categoria originalităţii a devenit nefuncţională şi a fost înlocuită de versatilitatea conceptului sau a designului. Consumul a înghiţit categoria receptării iar intenţia producătorului de artă care nu îşi mai poate impune suveranitatea pentru a educa publicul este nevoită să se se subordoneze şi să se adapteze la cererea de pe piaţă, la curent, tendinţă sau modă. Să ţină cont de feedback-ul primit pentru a se putea (re)orienta şi, într-adevăr, şi-a format reflexul de a răspunde prompt unor nevoi urgente din societate. O operă de artă nu e frumoasă prin decret, aşa cum enunţa Tristan Tzara în plin dadaism, ci, mai nou, prin negocierea dintre cerere şi ofertă. Gratuitatea artei a rămas un simplu ideal. Nu atât valoarea intrinsecă, oricum greu de stabilit în condiţiile actuale, ci etichetele de succes precum bestseller-ul, nominalizările, premiile şi alte distincţii garantează şi mediază, de fapt, accesul la public al unei producţii, indiferent de domeniu. Mergem să vedem un film de Cristi Puiu abia după ce aflăm de aprecierile de care s-a bucurat la Cannes. Ştim de Adrian Ghenie fiindcă a apărut la ştiri: este cel mai bine vândut pictor român în cadrul marilor licitaţii. Aflăm de colonizarea culturală a Petrilei de către un singur om, Ion Barbu, prin proiectul arhitectural-urbanistic Shrinking Cities şi a expoziţiei multimedia de anvergură, organizată la Palatul Parlamentului, sau de Planeta Petrila, proiectul cinematografic al lui Andrei Dăscălescu, promovat la festivalurile de film în urma parteneriatului cu HBO. Arta face toate eforturile să vină în întâmpinarea oamenilor: orchestra iese în stradă sau în terminale de aeroport pentru a se face auzită, se caută spaţii neconvenţionale pentru ca publicul să nu mai fie inhibat, vezi Doamne, de cadrul instituţional, reprezentat de muzeu, filarmonică, galerie de artă sau cinematograf, antreprenorul organizează, pe cheltuiala lui, câte un mic festival inedit pentru a atrage oamenii să vină să îi vadă producţia (muzeele orfane de autorităţi ale lui Ion Barbu: Muzeul Mamei, Muzeul Instalatorului Român, Casa Memorială I.D. Sîrbu, Centrul Pompadou). Publicul comod este curtat cu ingeniozitate şi disperare, în acelaşi timp. TIFF are spectatori suficienţi doar în cazul proiecţiilor oferite gratuit, în aer liber. Ca să nu plătească bilet la intrare în timpul anului, familiile fac cozi imense taman în Noaptea Muzeelor. Românii gustă arta şi cultura, atâta cât o fac, numai dacă nu costă nimic. Dan Perjovschi este cunoscut şi chemat la cele mai mari muzee din lume, transformă faţadele şi suprafeţele unor instituţii culturale prestigioase (biblioteci, universităţi) cu stilul minimalist inconfundabil, angajat politic şi social, în condiţiile în care peisajul urbanistic autohton rămâne la nivelul decorativ al busturilor, comandate sculptorilor iubiţi de sistem încă de pe vremea lui Ceauşescu, totul pe bani grei şi publici. Mai mult ca oricând, arta se complace în snobism şi conjunctură din cauza contestării elitelor (acelaşi contraelitism din elanul agresiv al mediului politic internaţional cu care Marine Le Penn îl înfierează pe fostul bancher Macron: „sunteţi un copil al elitelor“). Judecata de valoare fermă a slăbit din cauza democratizării practicii artistice: fiecare e bun, în felul său, la ceva, şi nu ai dreptul să îl descurajezi. Nu contează calitatea finită a obiectului, ci experienţa, starea de a te simţi CA un fotograf, pictor, scriitor, regizor. Jocul nevinovat al imposturii se integrează firesc în fenomen. Din păcate, nu avem infrastructură culturală care să permită o promovare corespunzătoare a artei contemporane: ateliere pentru tineri, rezidenţe de creaţie, clădiri dezafectate transformate în spaţii-expozeu dinamice, deschise, adaptabile tipului de practică performativă, săli de concerte, cinematografe. În media, promovarea evenimentelor e ca şi inexistentă, iar ce se vede la tv sunt, de obicei, retrospective cu comentarii descriptiv-lirice total depăşite, într-un format static şi somnolent. Chiar şi aşa, cu toate neajunsurile, avem câţiva oameni foarte activi, care încearcă să urnească publicul din pasivitate şi să îl educe în spiritul fenomenului artei contemporane: Adrian Ghenie, Ion Barbu, Dan Perjovschi, Dumitru Gorzo, Mircea Cantor, Mircea Roman, Roman Tolici, şcoala tinerilor artişti de la Cluj. Indiferent de tipul de viziune şi de practică, de obicei contestatară la adresa mediului social, politic şi chiar artistic, rămân valide producţiile şi experimentele care evită comoditatea pur senzorială şi explorează problematica lumii contemporane, punând receptorul într-o situaţie de meditaţie, de interogare, de alertă intelectuală, aşa cum o fac de câteva zeci de ani şi nume de afară precum Gabriel Orozco, Yoan Capote,Tracey Emin, Doris Salcedo, Anthony Gormley, Fabian Burgy, Claire Morgan, Maurizio Cattelan, Philippe Parreno şi mulţi, mulţi alţii.

“Producerism,” we can call this, by analogy with consumerism. What we’re now persuaded to consume, most conspicuously, are the means to create. And the democratization of taste ensures that no one has the right (or inclination) to tell us when our work is bad. A universal grade inflation now obtains: we’re all swapping A-minuses all the time, or, in the language of Facebook, “likes.”

Mai multe din articolul original, aici.

Imagini: 1. M. Cantor, Epic fountain; 4. M. Cantor, The end of the world


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

iulie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Iun    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31