nu mai ai mult și vei ajunge acasă, acolo unde toate se așează:
va reveni pământul sub picioare, te vei reconecta tactil la mica ta lume
ignorată de stres, ambiție, calcule.
lucrurile arată așa cum le-ai lăsat, în debandadă
și nu te constrâng la nici un criteriu ierarhic.
toate au aceeași disponibilitate,
toate sunt utile la momentul oportun
când e nevoie de geamanduri
în deriva casnică.
te bucuri de calitatea vieții, de îmblînzirea prin posesie
a noilor tale aparate.
microunde,
microprocesoare,
microfibre
în coabitare cu
microculturi,
microorganisme.
nevoi mărunte și dreptul tău la capitulare:
lași garda jos
și nu e nimic teatral în felul cum îți arunci cheile, pantofii, geanta și hainele de stradă
de îndată ce ai pus piciorul in prag,
așa e relaxarea ta, bruscă, inaugurală,
gata să abdice de la zelul de-a părea
sensibilă, decentă, cultă,
și ce mai intră în marea contrabandă identitară.
profiți de tot ce-ți cade în mână, tot ce-ți prinde bine,
doar lucrurile nedespachetate sau uitate
produc tristețe, uneori chiar vinovăție.
ce bine-i acasă, în microarmonie.
descoperi noi zone de plăcere, investești fără rușine
în imaginea de sine,
continui să exersezi expresii faciale
pentru necondiționata acceptare.
îl vizualizezi pe bărbatul care-ți place
și chipul se transformă: același efect al satisfacției
după o faptă bună.
lași timpul să treacă, viața să curgă
fără idei, fără falsă convergență.
după atâta sustragere și absență,
cineva drag îți va da un ghiont în piept
să vadă cum răspunzi, dacă ești mai mult om
decât obiect.