există un timp pentru toate

0

februarie 9, 2018 by admin

Timpul este obsesia oricărui scriitor tânăr care nu are răbdare, vrea să debuteze ca să se impună măcar ca nume în breasla literară. Până la 26 de ani, Karl Ove Knausgard e refuzat de edituri, și nu e de mirare, la cât de puțin scrie: nu atinge nici zece pagini într-o lună. E conștient de propria superficialitate, de inconstanța propriilor preocupări în materie de literatură și muzică, de ostentația discursivă în recenziile pe care le face sau de ratarea anumitor cărți care îi depășesc nivelul de înțelegere. Dar nu eșecurile în sine contează în Lupta mea, ci felul cum tânărul aspirant reușește să evite formula deprimistă, să evolueze în propria percepție și gândire în raport cu scrisul, să își direcționeze eforturile pentru a-și construi destinul. Cum crește, de fapt, ca autor din solul propriei biografii. Karl Ove învață să gândească așa cum o face un mare scriitor: de la simpla dorință de a scrie, ajunge să își pună probleme de abordare, limbaj, dozarea optimă a implicării personale și a distanței psihice față de subiectul ales, mijloacele tehnice de asigurare a efectului de verosimilitate a poveștii, și, mai ales, învață să citească și să recunoască marea literatură, totul în confruntarea dură, lucidă cu propriile limite. Paginile despre Joyce, Thomas Mann, Thomas Bernhard sau autorii norvegieni consacrați sunt sclipitoare, nu au nimic din clișeele sau limbajul precis, dar steril al unei recenzii, ci sunt dovezile unei pasiuni și înțelegeri autentice. Când începe să studieze temeinic literatura și istoria artei, cu disciplina autoimpusă de a scrie zilnic, în detrimentul relației cu prima soție, Tonje, apare, în sfârșit, primul roman: În afara lumii. Tânărul debutant are succes (e asemănat cu Hamsun și Nabokov) și trăiește cu iluzia că o singură carte te face scriitor, dar urmează patru ani morți și plecarea definitivă din Bergen la 32 de ani, cu care se termină Cartea a 5-a a Luptei. Între timp, conștiința artistică se adâncește pe fondul acestei crize: ajunge să facă distincția fundamentală între ceea ce este important și ceea ce nu prea contează, între categoria familiarului și cea a adevărului, atât de des confundate, și, mai ales, să intuiască scopul major al scrisului:

(…) parcă totul îmi era la îndemână, parcă ajunsesem lângă un lucru important, trebuia doar să fac un efort ca să-l ating. Era vag, n-aveam o bază pe care să pot construi mare lucru, dar chiar și așa, știam că era ceva acolo. În ceață, în întunericul pădurii, în stropii de rouă de pe acele de brad. În balenele care înotau în mare, în inima ce-mi bătea în piept. Ceață, inimă, sânge, copaci. De ce erau așa de pline de farmec? Ce anume mă ademenea cu asemenea forță? Ce anume mă umplea cu o asemenea dorință enormă? Ceață, inimă, sânge, copaci. O, de-aș fi putut măcar să scriu despre ele, nu, nu să scriu despre ele, ci să-mi fac scrisul să fie ca ele, atunci aș fi fost fericit. Atunci mi-aș fi găsit liniștea.

Ce mai învață Karl Ove: că a face literatură înseamnă a vorbi despre plictiseală fără să plictisești, că trebuie să depășească obsesia de a face impresie bună, deși de multe ori se alege cu contrariul, tocmai din cauza frustrării. Că experimentul teribilist nu e totuna cu experiența de viață. Că prietenii sunt vitali în propria evoluție literară și umană, așa cum sunt Espen și Tore, ba chiar și unchiul său, Kjartan, fratele mamei (un muncitor autodidact care, în ciuda psihozei, reușește să publice la 40 de ani un volum de poezii). Investiția de încredere a lui Geir Gulliksen, editorul dispus să aștepte o carte consistentă, cântărește mult în mobilizarea lui Knausgard. Precocitatea nu e o garanție a valorii, dar răbdarea, munca și creșterea te duc acolo unde trebuie. Nu degeaba, titlul primei proze importante scrise de el, fără a fi roman, chiar așa se numește: Există un timp pentru toate. Karl Ove își dă seama, de la bun început, ce anume nu i se potrivește, despre ce anume nu ar putea niciodată să scrie, ce universuri îi sunt refuzate de structura sa interioară: oniricul, suprarealismul, absurdul. Așa că singura opțiune și marea miză a literaturii sale rămâne realismul autobiografic, autoexpunerea completă, indiscretă până la pornografia înțeleasă ca exces de vizibilitate în zonele sensibile ale intimității, fără obișnuitele filtre lingvistice sau de percepție, iar ce reușește în peste 3000 de pagini este remarcabil: reconstruirea anilor de copilărie, marcată de relația tensionată cu tatăl său, a cărui degradare fizică, alături de cea a bunicii, surprinsă la sfârșitul primului volum, te răscolește fizic (curățarea casei impregnate de fecale, laolaltă cu toată mizeria pe care o lasă pierderea dimensiunii umane a ființelor bolnave incurabil sau ratate); frustrările ejaculării precoce din adolescență, fiorul primelor iubiri, cu Yngvild și Gunvor, pe un fond sufletesc neliniștit, dar și egocentric, rece, cum spune el. Sau experiența de predare ca profesor necalificat, sau cea din spitalele pentru oameni bolnavi psihic, de la sarcinile de lucru ingrate până la relația directă cu bolnavii cu trupuri distorsionate și minți sucite (bătrânul care se masturbează obsesiv, dar fără efect, sau bărbatul fără picioare, care merge în mâini ca o insectă imprevizibilă).

Un lucru am înțeles când am lucrat în primul sanatoriu: viața nu e modernă. Toate deviațiile, toți monștrii, toate deficiențele mintale, toată nebunia, toate plăgile, toate bolile încă există, sunt la fel de prezente ca în Evul Mediu, dar le-am ascuns, le-am izolat în case enorme din pădure, ne-am făcut lagăre pentru ele, le-am ferit de vederea celorlalți ca să dăm impresia că lumea e fără cusur, că așa sunt lumea și viața, dar nu așa stau lucrurile, viața e și grotescă și denaturată, bolnavă și diformă, nedemnă și plină de umilințe.

De aici până la parcul tematic al anomaliilor lui Jose Donoso din Obscena pasăre a nopții nu mai e decât un pas, iar bolnavii sunt surprinși cu forța ochiului nemilos din fotografiile Dianei Arbus, dar din perspectiva angajatului care trebuie să se adapteze la un mediu alienant de muncă, deși i se solicită exact opusul: acceptarea și compasiunea. Mariajul complicat cu Linda ocupă o mare parte din roman, marcat de combustia inițială, de apariția copiilor, gospodărirea casei și creșterea celor mici, în conflict direct cu nevoia lui de izolare, libertate și timp pentru a scrie. Dar și ea este scriitoare, iar revendicările au aceeași măsură. Susceptibilități, certuri, crize de independență, sensibilitate maximă și nepăsare pe măsură, dăruire și retragere, compromisuri peste compromisuri, sentimentul ratării greu acceptabile, al sacrificiului inutil în viața de familie. Perioada din studenție cu boema alcoolică, teribilismele, automutilarea, descurajările și lipsurile financiare. Legătura cu Yngve, cu Geir, cu mama sa atât de discretă. Timpul și spațiul emisferei nordice, cu zile apăsătoare, cu fulgurări de frumusețe poetică, străduțele rătăcirilor în singurătate, imaginea recurentă a fiordului în orice moment al zilei, din perspectiva unui ochi versat (așa numita autogeografie în care omul se insularizează voit, fără a fi o insulă) și, bineînțeles, timpul: greu de umplut, greu de fructificat, ușor de risipit. Oricum, se pare că toate au meritat: cel care scria câteva pagini odată la două luni s-a dovedit un scriitor de mâna întâi și, mai ales, de cursă lungă, fiindcă Lupta mea este o literatură care nu miroase a artificiu, ci a viață atât de autentică, încât nu degeaba a fost bifată ca o performanță singulară a literaturii contemporane de către critica norvegiană și nu numai. A te mișca în interior cu aceeași abilitate cu care o faci în exterior, a echilibra cele două planuri care se întrepătrund aproape de la sine, fără să se blureze nici o clipă, a insera momentele de înțelegere a vieții exact acolo unde le e locul, fără emfaza revelației ultime, a presimți esențialul și a ajunge să-l extragi progresiv, fără a neglija detaliile, a alterna rutina cu momente de poematizare aparent involuntară, a trece de la timpul lent sau precipitat al existenței tale în mare parte banale, dar fără să te plictisească o clipă, la tempo-ul poticnit al încercărilor de a scrie, cu inserarea unor pagini din propriul computer, fără nici o ruptură, este o realizare de invidiat: accezi la viață în dimensiunea ei inepuizabilă, aliaj de rutină și frumusețe, haos și intensitate, dezamăgire, așteptare, derută, profunzime și superficialitate, șansă și neșansă, surprinsă cu o sinceritate care te confiscă. Or, tocmai echivalarea asta între limbaj și viață este cel mai greu de atins, și tocmai din această cauză, frazele fuseseră atât de mult timp goale, lipsite de forță: nu acopereau o realitate de substanță, ci simplul orgoliu de a scrie. Knausgard a înțeles că, pentru a-și duce Lupta la bun sfârșit, trebuie să îi dea cărții sale adevărul pe de-a-ntregul, pe urmele vechiului principiu al sacrificării de sine, cu toate unghiurile lui incomode, care i-au scandalizat familia și prietenii.

 


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

februarie, 2018
L Ma Mi J V S D
« Ian    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728  

Comentarii recente