anoninimă

0

ianuarie 19, 2018 by admin

Atâta loc, că nu-i nevoie să-l împarţi cu nimeni. Trunchiuri atât de clare, că nu ascund nici o intrigă. Plimbă-te după bunul plac, cu telefonul pe silenţios şi aburii respiraţiei precedând orice intenţie, orgoliu sau încingere sterilă de spirite, unele idei vin în ciuda voinţei şi aşa slabe, lasă-te ghidată de intuiție, crede în tot ce vezi, nu comite și nu omite nimic, nu mai există priorități în percepție sau altă ierarhie, gândul corupe nestingherit limbajul și invers. Exod, exil, pelerinaj, dezertare, abandon, deraiere? Nimic nu cântărește când nu există alegeri, doar un binemeritat repaos mental, şi ăsta relativ, aşa se dilată involuntar zâmbetul, în timp ce natura își acoperă adevărul cu liniște, nu ca noi, cu zgomotul unei persuasiuni inutile; natura n-are un fel anume de a te avertiza, dar te tolerează dincolo de puterea ta de-a înțelege. Respiră libertatea celui nerevendicat de nimeni, într-un timp imun la prezenţa ta, la expresii infuzate de autoînduioşare, gen pe vremea mea, simte-te ca ultimul om într-un spațiu atât de curat, că nu poate fi umplut cu nimic, nici cu prezența, nici cu viața ta, nimic nu amintește de tine, lasă-te înghițit de lumină, întuneric sau vreunul din momentele intermediare, fără regia călăuzei sau a îndepărtării definitive. Nu-ți bate capul cu ce-o să se aleagă de tine, cât e realitate și cât halucinație, cât vei rezista la frig sau foame, instinctul de autoconservare va face ce știe el mai bine. Să nu-ți treacă prin cap să strigi, omul se îndrăgostește de propria imagine, nicidecum de voce. Nu corecta nimic în vuietul nepremeditat al iernii, nu inspecta zăpada cu percepția unei pânze acoperite, e destul că ţine oraşul pe loc şi acoperă nevoile umane satisfăcute în timpul unei opriri la marginea şoselei.

Când nu iei în serios factorul silențios, planul se compromite, abilitatea de a fi consecvent se deteriorează, e dovedit psihologic. A vibrat buzunarul de la mesajul primit, mașinăria disociativă a fost afectată, reţeaua de crengi redevine apăsătoare prin circumstanța agravantă a analogiei; lasă-le să fie simple linii divergente ale unei haşuri spontane, mai aproape de haos decât de ordine, punctele comune trebuie să cedeze în fața locurilor comune. Ritmul se rupe, necesitatea de a te întoarce, poate şi posibilitatea de a te rătăci din cauza ceții subit infiltrate, a început să te precipite, pe fondul unei dorinţe scăzute de revenire, a convingerii înnăscute că șansele de supraviețuire sunt în general mici pentru o ființă care nu are un grad dezvoltat de alertă la noutate. Cu ce ritm mergeai, de fapt? Nu poți răspunde decât aproximativ, în funcție de senzația de retard a propriei mișcări, ca un fel de antrenare pentru distanţare, pentru marea generozitate de a nu mai fi tu, debranșare clandestină de la siguranțele expresiei (f)utile. Atenţia se restrânge, focalizată de acum exclusiv pe tine, cea cu respiraţie sacadată şi mişcări stângace, cu un nume nefericit de lung, de care nu e nevoie în pustietate, şi pe cât o mai fi rămas de străbătut. Duse sunt ipotezele fantaste la care te predispune gura de aer proaspăt din pădure. Dusă e plăcerea de a o lua pe arătură, ieşită de sub imperiul voinţei şi al scopului în sine. Dusă e Perfect Day,  cu privirea lăsată pe conurile verzi de tuia, intacte în fața vremii reci, şi pe urmele care te preced la întâmplare, mai mult sau mai puţin umane, în zăpada nici prea mare, să te adâncești, nici prea veche, să te dezechilibrezi, nu destul de mare pentru îngropat secrete sau mizerii care nu încap sub preș. Metrourile, cimitirele şi parcările subterane ies din discuţie şi din minte, odată cu obligaţia de a-ţi curăţa trotuarul din faţa casei sau de a face cărare pentru a impune tu o direcţie. Nu îţi trebuie deprinderi de scafandru al sensului într-o lume în care normalul e în toi, nu transforma din nou natura în cartoane ale unui test de inteligenţă care te obligă să vezi în forme mai mult decât sunt ele, fiindcă asta e denaturare. Din fericire, există obiecte care nu pot fi interpretate şi nimic de jefuit într-un spațiu auster, mintea avidă de cauzalitate trebuie să se rezume la detaliile care i se dau în mod firesc, fără momeli turistice, să-şi inhibe compulsia căutării unei baze de autolegitimare până la stadiul fiinţei apărute subit pe lume, fără să fi fost parte din proiectul existențial al unor oameni care nu au programat-o, cu atât mai puțin al universului în sine. Dă-ți șansa simplei ocurențe sau a autoexcluderii dintr-o biografie utopică pregătită încă din primele luni de la concepere de părinți nerealizați, care pun tot greul pe tine.

Când nu mai au prospețime, liniștea și gheața atentează la viață, dar numai copiii urăsc tălpile abrazive, tu mizezi pe avansul precaut al Hertei Muller şi strângi rândurile. Nu te-ai echipat corespunzător: bunătatea ta, atâta câtă e, nu poate veni decât din uitare, dacă vrei să devii anoninimă. Dusă e senzaţia că te poţi suspenda din funcţie până te uită (şi) Dumnezeu în peisaj, eliberat de griji şi de concepte grele. Și potrivirea e o tot vorbă în vânt, casa și târgul nu au nimic de disputat pe un teren străin de arendă, concesionare, exploatare. Mesajul te irită, anunță ceva serios fără să intre în amănunte, dar uite efectul, ești din nou subiect obedient al unui traseu deliberat de urgenţe. O sarcină în curs de îndeplinire, într-o cursă contracronometru. Până acum câteva minute, totul era vis şi armonie, cu sprâncene neridicate, cu atât mai puţin unite. Ştii, din proprie experienţă, că autocontrolul excesiv poate compromite o acţiune, mai ales că ai tristeţea unui refugiat constrâns la repatriere. Lumea era mai frumoasă fără sensul pe care ţi se cere mereu să-l găseşti pentru a face impresie. Printre toate estimările de rutină – tăria unui ecou propagat de la o pasăre izolată, strălucirea zăpezii care-ţi îngustează dureros ochii – începe să încolțească un alibi, însoțit de sentimente încă amestecate, oare ce urmează, poate o scenă, poate o înscenare. Ce bine că pasărea nu se vede; în oraș, porumbeii trădează sălbăticia pentru câteva firimituri de pâine. Să nu fii ca ei, tu să-ți recunoști fapta la timp și să o regreți ca atare! Dar ce faci acum, prevezi evenimente pe baza unor indicii sau dovezi ca și inexistente? Până nu știi de ce ești în stare, doar cochetezi cu idei. A putea, dar a nu face, cea mai bună (di)soluţie: definitorie pentru importanţa acţiunii este nu numai măsura a ceea ce poate fi făcut de cineva, ci şi, mai întâi de toate, capacitatea de a păstra legătura cu propria posibilitate de a nu face acel lucru. În vreme ce focul poate doar să ardă, iar celelalte vietăţi pot împlini numai putinţa lor specifică, numai un comportament sau altul înscris în menirea lor biologică, omul este animalul care poate împlini propria-i neputinţă.

Nu îți permite să crezi chiar tot ce îți trece prin minte! E mai productiv să porneşti de la alții, fii un simplu instrument de selecție, face bine la modestie. Limbajul e materia din care poţi preleva probe fără să li se simtă lipsa, dar nu te amăgi: mereu va plana asupra ta o suspiciune.


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

decembrie 2018
L Ma Mi J V S D
« nov.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Comentarii recente