„Dezastrele se plictisesc fără noi”

1

iunie 25, 2015 by admin

În sfârşit, o antologie Anna Ahmatova în limba română, apărută la Editura Tracus Arte în traducerea lui Leo Butnaru. Mătănii preia titlul celui de-al doilea volum al poetei, publicat în 1914, care au impus-o ca pe o voce lirică distinctă alături de Marina Ţvetaeva şi Osip Mandelştam. Solidaritatea poeţilor care au suferit de pe urma bolşevizării Rusiei se vede şi în poemele pe care şi le dedică reciproc. Pentru Marina Ţvetaeva, Anna este o Muză a Plânsului iar Osip Mandelştam, la a cărui arestare Anna fusese de faţă într-o noapte a anului 1934, devine un simbol al curajului împotriva lui Stalin în urma epigramei scrise la adresa lui în 1933. Atât Anna, cât şi Marina au trecut prin calvarul mamelor cu copii arestaţi. Cele două poete ajung să se întâlnească pentru prima şi ultima oară în 1941, anul în care Marina se sinucide.

Există în carte un poem care m-a pus pe gânduri:

Chiar de mi-ar fi zborul oprit
Spre tabăra lebedelor din înalt…
Asta e! poetul liric e menit
Sau obligat – să fie bărbat,
În caz contrar de nimic nu-i mai pasă
Până la ora de adio-răzleţire –
Şi grădina nu-i grădină, casa nu-i casă
Întâlnirea nu mai e întâlnire.

În ciuda simplităţii de expresie, ceva îmi scapă. Am reţinut că nevoia de virilizare a conştiinţei e condiţia unei poezii puternice, mai ales în vremuri de teroare istorică. Apoi văd că nevoia poate fi la fel de bine substituită cu o vocaţie (menit sau obligat), cu un fel înnăscut de a fi. Şi atunci, nu mai e vorba de  urgenţă, de o imunizare în condiţii extreme. Să fie feminitatea percepută ca o formă de automenajare, ca un minus de existenţă la modul general? De ce grădina nu mai e grădină, nici casa, casă? Şi mai ales, întâlnirea, întâlnire? Doar alteritatea – sub forma dedublării sau a multiplicării de roluri – face posibilă întâlnirea reală cu tine însăţi?

Apoi dai de poeme sau rânduri răzleţe care propun discreţia, autoreducţia, absenţa, contemplarea îngheţată de sine ce anunţă germenii depersonalizării:

Nu te lua pe tine însuţi de mână,
Nu te du pe tine peste râu-n spumă,
La tine însuţi cu degetul nu arăta,
Despre tine însuţi poveşti nu depăna…
Mergi tu, mergi, şi te împiedici…

Între noi, prietene, sunt trei fronturi:
Al nostru, cel duşman, al nostru iar.


Pe mine mă prinde mai bine să lipsesc pretutindeni.

Mă plictisesc să ocrotesc
Oamenii – de mine,
Mi-e urât să invoc fericirea
Peste prietenii străine.

Albă fie Boboteaza
Viforul spulbere zăpada.
Fie drumurile netede,-
Eu nu am la cine pleca!

VITEZĂ

Această nenorocire nu cunoaşte oprire…
Tu n-ai avut nici duh, nici trup, nici nume,
Ca uliul răutăcios te-ai repezit peste lume
Totul desfigurând, totul cucerind în neştire,
Şi neluând nimic cu tine.

Şi riscul de a scrie, aluzie la soarta lui Osip, pe care poezia politică l-a costat viaţa, şi tăcerile prohibitive:

O, există cuvinte de nerepetat,
Cine le rosti – multe-avu să irosească.
Nesecată-i doar albăstrimea cerului înalt
Şi milostivirea dumnezeiască.

Eu mă prefac că aş fi o iarmă mută
Şi-n veci voi închide, izbit, uşi eterne.
Şi totuşi, mi-or recunoaşte glas şi teme,
Şi totuşi din nou voi fi crezută.

art gallery letterbox

arsenale cobwebs

woodchip wallpapaer for print

 


1 comment »

  1. leo spune:

    Mă bucur că am citit-o împreună pe Anna Ahmatova. Ea merită atenţia şi solidaritatea noastră, peste timpuri. Cele pe care le-aţi scris sunt exact în spiritul ataşamentului întru Poezia de valoare, care, uneori, precum în cazul Ahmatovei, răsplătesc destine tragice, de poeţi, de cititori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

octombrie 2018
L Ma Mi J V S D
« sept.    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Comentarii recente