arme de distrugere în casă

0

iunie 30, 2015 by admin

 Andrei C. Şerban, Coregrafii

Andrei C. Şerban face parte din noul val de tineri debutanţi pentru care poezia nu mai mizează pe confesivitate, pe (trans)scrierea autobiografică, nu mai asumă adevăruri şi revelaţii din experienţe proprii, ci explorează noi zone, ba chiar atacă, înarmată cu  nanotehnologie de ultimă oră, însuşi codul genetic, responsabil de toate imperfecţiunile şi determinările noastre. Nu mai este vorba doar de o umilire a viului, ca în cazul lui Val Chimic, ci de o toleranță zero față de sentimentalitate și chiar umanitate (războiul n-a fost/ decât pentru victime// iar martirajul/ o sinucidere asistată), de un imaginar construit din mutații și transplanturi, după formula care nu acceptă abateri. Spațiul traversat în această ofensivă sunt perimetre inter și intracelulare de absență, golurile vacante dintre ligamente, dar și neliniștea imprevizibilă a microzonelor încă necercetate din jurul cartilajelor. Mai mult decât zicere, poezia a devenit dezicere, negare a biosului resimțit exclusiv ca anomalie, ca metastază, ca farsă chimică. Încă nu îmi dau seama dacă e vorba de curaj experimental sau de abdicare în fața vieții blindate cu bariere, hublouri, radiografii, bandaje și alte materiale din butaforia impermeabilului: viețile noastre frumoase/ ca un animal împăiat// zâmbește tăieturile trasează contururi/ o cinetică ușoară ca o narcolepsie// cunoaște-ne aerul.

În orice caz, subiectivitatea e supusă unei (con)testări în condiţii de laborator; dozarea se face prin injectare sau ejectare de compuşi  iar emoţiile, în mare parte neconsumate sau mimate, sunt definite/regizate dintr-o perspectivă postumană (nu cunoaștem iubirea/ decât ca pe un eșec) sau chiar programate să se producă: fă ce vrei cu ceea ce iubești// regia a fost mereu punctul tău forte/ lacrimile sunt invenția ta/; optimismul tău e/ un amuzament hormonal; ai putea să asculţi/ un exerciţiu cinematografic/ echivalează trauma. În loc să corecteze biosul, autorul are vocaţia răzbunării, a autoanihilării prin techne. Deşi poetica dezicerii îmi dă o satisfacţie enormă, totuşi temperatura de refrigerare a discursului e atât de mare, încât cristalele reci riscă să îl facă neasimilabil, în ciuda faptului că un gând înghețat e mai ușor de spart, că realul reificat pare mai la îndemână. E frumos tot ceea ce poate fi distrus – spune Andrei. Din convingerea că puritatea se câştigă nimicind, că nu suntem noi înşine decât călcându-ne fără milă în picioare, discursul se radicalizează şi se depersonalizează într-atât, încât asişti la o epurare. Cum scara de acţiune preferată a poeziei e intimă, individuală, vechile arme de distrugere în masă au fost înlocuite cu cele de distrugere în casă, acolo unde fiecare îşi trăieşte propria apocalipsă, pe tăcute sau pe descărcate, de obicei în fața unui televizor sau a unui calculator.

Departe de a te lăsa indiferent, volumul lui Andrei te pune în fața unei evidențe deloc confortabile: facem parte dintr-o clasă proletaLă, cu indivizi în curs de formatare.


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

aprilie, 2018
L Ma Mi J V S D
« Mar    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Comentarii recente