Celan: „mai sînt/ cîntări de cîntat dincolo/ de oameni“

0

iulie 12, 2019 by admin

Celan este greu de digerat, mulți evită să îl citească din cauza formulei sale ermetice. Lectura poeziei lui presupune un efort de angajare, așa cum a spus însuși traducătorul, George State, care are meritul de a fi adus mutații spectaculoase în limba română, în spiritul celor operate de Celan în germană. Opera poetică (II) include volumele publicate între 1967 și 1970, anul morții, dar și postume și inedite: Schimbare de suflu (1967), Sori de fire (1968), ciclul Întenebrat (1968), Silnicia luminii (1970), Partea zăpezii (1971), Ograda timpului (1976) – fondul postum și Addenda – poezii și poeme în proză scrise în limba română. Limbajul suferă același proces constant de abstragere în conceptual: expresiei i se taie siguranțele care îi asigură tranzitivitatea (Fără-de-nume scriu; Datul de nume are-un sfârșit) și însuși caracterul ei democratic – în spirit tipic modernist, care a cultivat intelectualismul și elitismul expresiei – iar poezia trebuie să ofere o paradigmă care să se sustragă mesajului comun și intențiilor de manipulare în scop social, politic, ba chiar și personal. Eul subiectiv exhibat programatic într-o paradigmă de tip confesiv, autobiografic nu face altceva decât să determine o viciere a discursului prin egotizare, înțeleasă ca inflație de subiectivitate pur asertivă, care se limitează la transcrierea experienței proprii, nu la căutarea unui adevăr transpersonal, de tipul celei surprinse în versurile Te pilotez îndărătul lumii,/ acolo ești acasă, imperturbabil. Tocmai din acest motiv, apare paradoxala sintagmă orfani de-atâta viață. Multe cuvinte fac trimitere la aprioricul  verbal, latența discursivă care precede însăși individualitatea creatoare. Acest aprioric este zona încă nerostitului, netulburată de căldura instabilă și subiectivă a emițătorului. Celan ajunge la un asemenea tip de poezie nu printr-un simplu experiment formal, ci prin transformări profunde de accedere la germenii intraductibili ai poeziei, care nu pot fi compromiși de istorie: dezarticulări, privări lexico-semantice (deferestrate colibe, cuvânt denegat, dezveșnicita, dezlumite de alb/ literele macaralelor mari, tu/ deternizat-o), hibridizări (Tămădurănit, buhoglindește, turlele-grai, luna-cuvînt), pre-figurări, des-figurări, re-con-figurări, resemantizări (noiembrizând), desproprietărire a termenilor, conceptualizarea prin majuscule (Preajmă, Nord-just, Sud-clar, Oriunde, pur alchimistul Nu, Sorbindul dînd pe dinafară, Marele La-mijloc, Nedespărțit etc). În spațierea deseori hibernală, rece, marină, cosmic- întenebrată, adevărul istoric al propriei suferinței se (p)resimte prin filtrul metaforic al cuvintelor: UN VUIET: însuși/ adevărul/ printre oameni/ pășise,/ în plin/ vîrtej de metafore. Cel care scrie se concepe ca o entitate abstractă, opusă celei autobiografice, în ipostaza unei inteligențe poematice, a unui operator de limbaj, care evită categoria explicitului. Chiar și așa, textele au un indeniabil efect de tristețe tocmai prin acuta senzație de sacrificare a umanului (captiv în trauma nazistă, a cărei atrocitate se poate sesiza printre rânduri: O CIZMĂ PLINĂ de creieri/ pusă jos în ploaie:/ / va fi un mers, unul mare,/ mult peste marginile/ pe care ei ni le trasează.) în favoarea dinamicii autoexilante a limbajului, cu semnele-geamanduri, cu gerunziile procesuale și câmpul semantic specific (măruntul exil sensibil la semne al unui adevăr în comun, pribegirea prin nume, vâslindele nume, plutitorul Mâine, plutitorul domeniu al doliului, a pustiului pîine/ crescută din graiu-nsoțind pribegirea). Această dinamică mareică se traduce, pe ea însăși, în spirit dialectic: știu de unde/ uit de unde; La următoarea dintre porți nimic nu se deschide,/ pe deasupra-ți, Deschiso, te port înspre mine. Orbirea devine și ea o formă de ocultare a sensului, prin retragerea în autoreferențialul care nu mai poate fi interpretat facil și nimicitor, fiindcă vederii i se substituie forța vizionară: FIRE DE VĂZ, FIRE DE SENS, din/ firea nopții-nnodate/ în spatele vremii:/ /cine/ e invizibil de-ajuns/ să vă vadă?. Dacă moderniștii au urmărit transgresarea prin experiment a limitelor expresiei artistice consacrate până la ei, Celan a reinventat limbajul poetic din necesitatea interioară a ieșirii din propriul eu, căruia îi opune un contra-eu. De fapt, scrisul lui este o experiență insolită a umanului marcat de inuman, un purgatoriu identitar al celui care se refugiază în dimensiunea parțial compensatorie a nonumanului (de parcă-am putea, fără de noi, să fim noi), imposibil de neglijat în receptarea poeziei moderne și a celei ulterioare. Lecția deschiderii poeziei spre nonuman poate fi sintetizată chiar prin versurile proprii, care anunță că direcția deschisă de el, Paul Celan, e departe de a se fi epuizat, mai ales în contextul postumanului: mai sînt/ cîntări de cîntat dincolo/ de oameni.

imagini. Anselm Kiefer

0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

iulie 2019
L Ma Mi J V S D
« iun.    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031