2666
1iulie 21, 2016 by admin
2666
Un romancier german notoriu, Benno von Archimboldi, patru oameni entuziasmaţi de opera lui – criticii Espinoza, Morini, Pelletier și amatoarea Liz Norton -, crime în serie comise asupra fetelor şi femeilor tinere dintr-un oraş mexican corupt până în măduva oaselor, Santa Teresa, jurnalişti care încearcă inutil să rezolve cazurile (Oscar Fate, angajatul unei publicații locale fără notorietate, prost plătit, care nici măcar nu e specializat în jurnalismul de investigație), polițiști locali blazați care se prefac că le rezolvă într-un aer sumbru de neputință sau complicitate cu mafia locală.
Cel care leagă planurile este Klaus, nepotul lui Archimboldi, care pleacă din Germania, se stabileşte în Statele Unite, dar devine interlop cu afacere proprie în Mexic. Biografia lui Archimboldi nu are nimic spectaculos, cumva romanele sale sunt scrise în ciuda/în contra ei. Te întrebi cum de omul ăsta se bucură de atâta prestigiu. In absentia, e adevărat. Oare nu cumva mitul personal contribuie,uneori disproporțional, la supraevaluarea operei? Nici titlurile, nici prezentările laconice nu lasă să transpară că romanele germanului ar fi capodopere. În Marea Neagră, mai mult piesă de teatru decât roman, marea stă de vorbă înaintea zorilor cu Oceanul Atlantic. Letea este un roman sexual în care mitologia se combină ciudat cu istoria celui de-al Treilea Reich. Sfântul Toma este biografia apocrifă a unui… biograf. Mai sunt pomenite Masca de piele, Moștenirea, Trandafirul nesfârșit, Râuri din Europa. Și totuși, Archimboldi e un candidat la Premiul Nobel. Cine i-a construit mitul fostului copil algă, uriașul care nu vorbea corect şi al cărui intelect nu dezvăluie cine știe ce profunzimi? Pseudonimul lui literar ciudat combină atât snobismul lingvistic (acel von specific aristocraţilor), cât şi pronunţia incorectă a lui Arcimboldo, despre care purtătorul lui află în timpul în care era soldat pe frontul sovietic din caietul unui anume Anski găsit într-o casă părăsită din satul Kostekino. Apoi, romanul Bifurcaria bifurcata nu îi e pe plac nici măcar editorului său, Bubis, și totuși, e publicat mai mult pe baza unei intuiții decât pe o certitudine:
Bubis a citit manuscrisul romanului Moștenirea și, cu toate că textul era haotic, impresia lui finală a fost foarte satisfăcătoare, căci Archimboldi răspundea tuturor așteptărilor pe care și le pusese în el. Care erau aceste așteptări? Bubis nu știa, nici nu voia să știe. În mod clar nu erau așteptări privind buna sa activitate literară, ceva ce poate învăța orice scriitoraș, nici capacitatea sa de imaginație, de care nus e îndoia de când apăruse Trandafirul nesfârșit, nici privind capacitatea sa de a injecta sânge nou congelatei limbi germane, ceva ce, după părerea lui Bubis, făceau doi poeți și trei sau patru prozatori. Nu era asta. Dar ce era? Bubis nu știa, dar presimțea ceva, și faptul că nu știa nu îi crea nici cea mai mică problemă, între altele pentru că problemele încep poate când știi, și el era editor și căile Domnului în mod sigur erau doar de nepătruns.
Singurul roman autobiografic este Regele junglei, foarte subțire, cu un titlu la fel de derutant. După ce Bubis moare, soția lui, fosta baroneasă, îi preia locul și publică Întoarcerea din inerția continuității, fără să se sinchisească să citească manuscrisul. Criteriul luat în calcul pare fidelitatea autorului față de editură mai degrabă decât calitatea intrinsecă a scrierilor. Publicarea intră și ea în logica stranie a unei loterii a timpului, a unui pariu incert cu un viitor îndepărtat (2666?).
Literatura, războiul, crima, boala, sexul şi politica sunt distribuite în cinci părţi, care se asamblează într-un uriaş puzzle, aşa cum obiectele din picturile lui Arcimboldo (carnea, cărţile, fructele) compun un portret uman, de obicei grotesc, mai puţin anotimpurile, despre care Anski scrie în caietul său că îi induc un aer mentolat. În ciuda întrebărilor fără răspuns, se pot detecta fără greș două tipuri de artişti: cei care fac din propria viaţă artă (și invers), cu preţul sacrificiului, şi cei care se dezic de propria biografie. Cei care lasă urme adânci şi cei care şi le acoperă. Din prima categorie face parte Edwin Johns, pictorul care îşi taie mâna şi o include în Autoportretul său, iar din categoria invizibililor, Archimboldi, despre care fanaticii săi admiratori nu ştiu mai nimic şi încearcă să găsească orice indiciu, ba chiar se duc până în Mexic. Benno von Archimboldi optează pentru autoexilare şi schimbarea de nume pentru a nu fi prins de autorități din cauza crimei sale de război.
Citatele adâncesc şi mai mult problema relaţiei dintre ceea ce e evident/transparent şi ceea ce e/trebuie ocultat, până la senzația aproape fizică a unui gol imposibil de evitat sau umplut. De fapt, nimic nu se rezolvă, totul se îngroapă. Dar și când faci să dispară subit lucruri, oricât de frustrant ar fi, e tot o formă de magie, identică celei prin care le faci să iasă ia iveală. Ceea ce se întâmplă în 2666 e ceva între un act de crimă și un număr de magie. Crimele determină o inflație a limbajului prin repetarea aceleiași formule a descrierii corpurilor victimelor și a precizării circumstanțelor în care au dispărut. Atât de multe cadavre de femei sunt găsite în Santa Teresa, încât le pierzi șirul și ajungi să nu mai fii impresionat. Înserierea banalizează abominabilul și slăbește forța de impact a cuvintelor. Mai mult: Nimeni nu dă atenție acestor asasinate, deși în ele se ascunde secretul lumii. Așadar, cuvintele se foloseau mai mult în arta de a ascunde decât în arta de a dezvălui. Teama îi face pe toți să închidă ochii. În toate sensurile. Dacă opacitatea este o negare sau o lașitate din punct de vedere moral, pentru scriitură este o adevărată provocare: să te ascunzi în evidență și să te vezi în obscuritate. Să eviți orgia confesiunii și să abordezi curajos subiecte trecute sub tăcere. O formă de self-effacement. În arta contemporană, opacitatea e văzută ca o formă de rezistență a identității la transparența/inconsistența virtuală, la expunerea datelor unei intimități tot mai agresată de insecuritate. Factorul uman trebuie să se imunizeze în fața oricărei codări sau criptări cibernetice care riscă să îl alieneze. Din acest motiv, masca devine filtrul care separă corpul uman de mașina pe care o manipulează, într-un context în care hibridizarea se reflectă și în noile concepte relaționale: umanizarea tehnologiei, tehnologizarea umanului.
imagine: J. Scher, Hiding in plain sight
În sfârșit, din toată structura complexă a romanului, cu multiple referințe livrești și culturale, iese la iveală o idee-forță care mă interesează în mod special: creația ca act de camuflare.
Scriitura este de obicei un vid. În măruntaiele bărbatului care scrie nu există nimic. Nimic, vreau să spun, ce ar putea cunoaște soția lui la un moment dat. Scrie după dicteu. Romanul sau volumul de poezie decente, destul de decente, ies nu datorită unui exerciţiu de stil sau de voinţă, cum crede sărmanul nefericit,ci datorită unui exerciţiu de disimulare. E nevoie de multe cărți, de mulți pini fermecați, care să ferească de priviri perverse cartea care contează cu adevărat, grota blestemată a nenorocirii noastre, floarea magică a iernii!
Orice operă care nu e capodoperă este o piesă dintr-un vast camuflaj. Orice carte care nu e capodoperă este carne de tun, infanterie curajoasă, piesă sacrificabilă pentru că reproduce în multiple maniere schema capodoperei. Când am înțeles acest adevăr, m-am lăsat de scris. Mintea mea, însă, n-a încetat să funcționeze. Dimpotrivă, pentru că nu scriam funcționa mai bine. M-am întrebat: de ce o capodoperă trebuie să fie ascunsă? ce forțe stranii o poartă spre secret și mister?
Cea mai mare parte a scriitorilor greșesc sau se joacă. (…) Jocul și greșeala sunt zăbranicul și stimulul scriitorilor minori.
Iisus este capodopera. Tâlharii sunt operele minore. De ce sunt acolo? Nu ca să pună în evidenţă răstignirea, cum cred unele suflete candide, ci ca s-o ascundă.
Metaforele sunt modul nostru de a ne pierde printre aparențe sau de a rămâne nemișcați în oceanul aparențelor.
(…) genul de revelație care ne trece prin față lăsându-ne doar certitudinea unui gol, un gol care foarte curând se eliberează până și de cuvântul pe care-l conține.
Citatele îi aparțin unui personaj la fel de enigmatic: bătrânul fost scriitor fără nume, care îi împrumută lui Hans Reiter mașina de scris (volumul al III-lea). Și mai derutant e faptul că cei patru critici ajung să nu mai fie interesați de Archimboldi. Că presupusul asasin spune, la un moment dat, că șoseaua seamănă cu un râu, ceea ce trimite la ciudata predispoziție a lui Hans Reiter de a înota, motiv pentru care i se spunea copilul algă. Că uriașul blond din închisoarea mexicană, Klaus, începe să cânte iar vocea lui e cea a unui pădurar doborând copacii: Sunt un uriaș rătăcit în mijlocul unei păduri arse. Dar o să vină cineva să mă salveze. Pădurea însăși e, prin excelență, un spațiu al camuflării, menționată de bătrânul fost scriitor în relația capodoperei cu operele minore. Romanul se termină cu plecarea lui Archimboldi spre Mexic, după ce află de la sora lui, Lotte, că cel încarcerat pentru crime este chiar Klaus, nepotul său. Altă plecare, altă deschidere, alt abis. Iar relaţia paradoxală dintre ceea ce e/pare evident (Isus, capodopera) şi ceea ce e/pare marginal (tâlharii de duzină, operele minore) se aseamănă celei a ochiului cu lumina: când e puternică, orbeşte, iar când e slabă, dezvoltă simţul văzului, ca la fiinţele nocturne. Bănuiesc că o astfel de receptare propune Bolano, prin răsturnarea raportului dintre epicul central și elementele marginale ale poveștii, fiindcă însăși scriitura lui este contra(ră) tuturor formulelor consacrate din categoria ordinii, mizând pe ironia amară și pe imprevizibil ca forme premeditate ale dezordinii: „Numai în dezordine suntem de înţeles”.
Roberto Bolaño, 2666, Editura Univers, traducere din limba spaniolă și note de Eugenia Alexe Munteanu, 2016
Category amalgam | Tags: 2666, roberto bolano
Mi-a plăcut prezentarea. Firește, în multe detalii, văd altfel lucrurile. Nu știm ce a scris cu adevărat Benno von Arcimboldi, dar el rămâne un personaj interesant. Sora lui, Lotte, îi citește o carte, așa află că autorul e fratele ei. Lotte găsește cartea măcar interesantă, chiar dacă opinia ei este aceea a unui diletant. Iată măcar o opinie despre ”opera” lui von Arcimboldi.
Mă întorc, mi-a plăcut prezentarea. Nu ar trebui să uităm că Bolano n-a mai avut răgazul să-și recitească romanul, poate ar fi renunțat la unele părți, poate ar fi scris altele. Înainte de a se interna în spital (pt ultima dată) i-a dat Carolinei Lopez (soția lui) cinci dischete (se lucra pe dischete în 2003) și i-a spus să publice 5 cărți. Asta arată că sesiza cât de inform e romanul, cât de haotic (Bolano însuși nu vede în aceste adjective niște însușiri negative). Din păcate, nu a mai avut timp să-și revizuiască 2666. Dar și așa forța lui narativă este copleșitoare, doar Philip Roth îi poate sta alături, prozatorii de azi sunt pe lângă Bolano niște pitici 🙂