1. de la o vreme nu mă mai abțin:

aleg frumusețea aleatorie a unui chip

fără CV

și-a unei voci atât de percutante

numai după stingerea luminii:

un adevăr fără chip

parcă venit de la sine.

nu las povestea chiar de capul ei,

opresc glisarea cu un gest tactil,

mențin ochiul viu, luminiscent

până circumscriu un câmp deschis, arid,

cu soarele încă pe cer:

supraviețuiește

mai mult prin urmă decât prin miez

ca o cometă,

ca noi în mintea altora – un cer inflamat de roșu

nenatural, sanguin;

mă duc și eu încolo, spre apus

până mă pierd în beznă,

mă salvez.

2. după job mă dau pe scaunul cu roți și

în loc să pivotez, să fac vârtej,

deviez pe planul înclinat

în zid.

aici ar fi trebuit să fie baia

dar nu există breșa

prin care să mă scurg

așa că mă sustrag mai eficient

pe modul infinit

prin geamul curat de parcă nici n-ar fi;

ajung la apa turcoaz

din piscina de vizavi

o mângâi până-mi toarce sub palmă

și-mi pot da nume nou

și-un alt ID.