în amiaza încetinită țâșnește un instinct scăpat de sub control

ca spasmul involuntar al corpului în somn, fără semnificație,

reflex pur în fața unei căderi visate din același pat

care îți dă senzatia de stabilitate

no matter what.

celule stem prelevate din placente hibernează în recipiente etanșe

până când viitorul va fi gata pentru ele

și permafrostul va rămâne amintire.

mamelor li s-a promis nemurirea copiilor în cea mai profitabilă afacere: ce n-aș da să pot avea ceea ce deja am.

când totul se mișcă lent, exista destul timp și spațiu pentru manevre complicate;

când totul se mișcă lent, e loc de recuperare, reintrare în drepturi și, mai ales, manipulare:

la-nceput, progresul mizează pe simpla iluzie optică: ieșirea spre care te îndrepți se retrage în depărtare cu aceeași viteză a pașilor înainte: distanță menținută constant,

echilibru între excitații și inhibiții,

voința explozivă și cea obstrucționată.

nimic nu deschide mai bine cărarea

ca o lanternă frontală

când campezi în microclimate fără semnal

sau în insule de impunitate

dincolo de slăbiciunea de-a mai spune „nu”

acelor instrumente care prelungesc percepții limitate;

în insule de impunitate

deși doar în spații vaste, bizare și erodate care par desprinse dintr-o altă lume

îți poți epuiza imaginația și resursele,

îți poți permite luxul de-a nu te mai ridica la așteptări,

de a nu-ți mai iubi aproapele doar prin dresaj

fiindcă și în joc suntem o specie la fel de crudă

când fixăm ținta și modificăm din mers regulile

ducând-o și mai departe, și mai sus

și câinii trebuie să sară în aer după recompense

 fluturate cinic de de stăpâni.