ultima dată când am deschis gura să îi explic unui cetăţean stupefiat care e treaba cu protestul mut, am simţit linia subţire dintre explicaţie şi scuză, cauză şi efect. cum mă folosesc de tăcere pentru a cloci impulsuri egoiste. cum arăt, ce să mai fac de mâncare, cum ar fi fost dacă Ardealul nu aparţinea României, chitare electrice izbite de-o scenă încă neinflamată, în cel mai bun caz. câtă vreme e exterior, calmul dă impresia de solidaritate.
creşte în duritate antrenamentul mental distructiv cu armata de teracotă a prostiei din Parlament, convingerea pare că scade. decontez beneficiile greu de obţinut prin gravitatea morală. cui îi datorăm mai mult: educaţiei?, voinţei?, autosugestiei?, semenilor noştri?
oare au şi ei momente când se învinovăţesc pentru (d)enunţare, ori derapaje mentale?
piaţa încă se autoreglează. să ne temperăm oleacă: nu euforie la mici fisuri de sistem, nici cădere la fiecare abuz. suntem mult mai liberi decât credem, avem la îndemână intrumente şi posibilităţi infinit mai multe decât oamenii trecuţi prin dictaturi. Cipi şi Radu au avut dreptate. mă bucur că am invitat la cafea pentru prima oară în viaţă
o mână de bărbaţi rezistenţi, deşi sunt de modă veche.