de luni de zile parcă stau pe loc, autoeducația încă nu dă rezultate.

cine mai are stare? normalitatea e gâtul de clepsidră prin care oscilez de la o extremă la alta.

ca de obicei, corpul știe ce face, se adaptează la orice situație:

într-o rană deschisă, trombocitele se aliază și ajută la coagulare, ele creează prima pojghiță protectoare

înaintea autosugestiei și-a soluțiilor dezinfectante, a hainelor îngrămădite-n munte, plasat în fața unui nud cu alegerea blocată în duritatea propriei materii, ca-ntr-o instalație.

încerc să-mi țin mintea ocupată, să ajut la crearea de noi sinapse

așa cum am citit în studii de neuroștiințe,

să dezamorsez involuntarele tendințe paranoice

deși se bat cap în cap, mai mult generează confuzie

și nu știu să ies din asincronie,

să modulez răspunsul și viteza de reacție

la îngrijorare.

a venit frigul, anvelopele trebuie schimbate pentru o mai mare aderență

dar noi ce echipament avem pentru a rămâne stabili și lucizi în vulnerabilitate?

ne-am pierdut răbdarea și asta se vede mai ales în dragoste:

gesturile tot mai precipitate, intrate în spirala disperării

ne fac mai mult rău decât bine, ne percheziționează la sânge în loc să ne excite,

dar uite că ne-am format deprinderi de menajare:

datoria a carantinat instinctele,

ne dăm dovezi de afecțiune,

chiar și probe false, dacă trebuie.