înainte nici n-o simțeai, venea fără surle și trâmbițe, apoi a început să se instaleze prin eforturi tot mai mari de autosugestie, iată că acum e un sezon care oscilează între regenerare și recidivă, atinsă de obnubila percepție.
nici frumusețea nu mai e de-ajuns, se fac studii care umilesc standardele de naturalețe și simplitate, se încrucișează gene pentru atingerea unei nemuriri pe care pământul epuizat de resurse oricum nu ar putea-o susține
și nu ne mai putem întoarce la roată, ne-am medicalizat fiecare simptom de afecțiune
și ce ne-am face fără doza zilnică de energizante și energie 
luate clandestin, să fim la înălțimea celor pe care îi iubim pe apucate?
eu nu am ales să depind chimic de viață, să îmi descriu simptomele post terapie 
și nu am bănuit că o divergență de opinii poate distruge orice iluzie de apropiere, mai ales când inegalitatea de forțe e atât de mare – tu, cu echilibrul tău imperturbabil, eu, în precaritatea demonstrată până la exasperare; 
iartă-mă, prietene, nu știu altă cale de a-ți fi aproape
și fiindcă am văzut prea mulți ochi care mă mint cu seninătate frontală
aleg oricând sufletul unui nevăzător, care n-are cum să-și ascundă întunericul în plină lumină
așa cum o fac depresivii și cei cu boli dispărute din lumea civilizată