faleze înghițite de construcții, țărmuri înghițite de mare.
natura și artificiul contribuie egal, două fețe ale aceleiași monede: civilizație.
cumva, așa era și inainte: ce mi-e o bocitoare din inimă vs una de profesie,
un asasin plătit vs. unul din pasiune
când efectul e același.
lucrurile încă ne mai iau prin surprindere, așa cum inculpatul își schimbă declarațiile,
cum aerul din București este o mușamalizare ca testele de poluare ale giganților auto,
cum oamenii își spală imaginea chimic
uitând mereu de mâinile murdare.

rachete lansate spre-o țintă incertă cu gândul paranoic că-n aer nu poate fi decât dușmanul,
că avioanele civile s-au volatilizat ca prin minune pentru ca scuza să-ți stea mai bine în picioare.
ce mi-e eroarea umană, ce mi-e defecțiunea tehnică, ce mi-e intenția de contraatac
când efectul e același: minciună și 176 de victime.
ce mai pot face cutia neagră și diplomația, sancțiunile și expertizele,
condoleanțele,
scutul de la Deveselu,
discuțiile dintr-un platou tv,
alocările de sume consistente în apărare,
improbabila dezamorsare a conflictului?
șocul va fi varianta unanim acceptată, ba nu, se va livra aceeași „legitimitate”,
reacția întârziată va fi pusă pe seama blocajului emoțional al comunității internaționale,
abia după ce fiecare stat descoperă că există cetățeni proprii
printre cadavre.