La marginea unui peisaj care nu te poate include total, cerşetoare de viaţă şi de frumuseţe, cu mâinile legate la spate, pentru a nu fi nevoită să-ntinzi niciuna dintre ele, iei cu ochii tot ce ai ignorat până la turnanta decisivă a existenţei; ce crede lumea că ai la spate, o armă sau o ruşine, atât de mică în briza care duce departe orice suspiciune, ca în scena eternităţii din Tree of life al lui Malick, cu gesturi îndeajuns de lente cât să devină cea mai frumoasă amintire. Intervalurile dintre oameni sunt perfecte, îi las pe toţi înainte, să o pot lua pe urmele care trebuie. Pe linia de fund, mai trebuie închise unghiurile de lovire ale adversarului, până vin oboseala şi vremea de înălţare, fără titlu, fără epitaf, fără actualizare de date.