înaintez în vârstă, tot mai aproape de privilegii
de care m-am ferit de când mă știu.
urăsc să mi se acorde prioritate încă de pe acum, cât sunt în floare, cum se zice,
urăsc să mi se deschidă ușa, să mi se ofere loc
fiindcă de prioritate o să tot am parte, la cum se scaldă lumea
în propria dezintegrare:
bătrânii, femeile și copiii sunt primii pe lista salvării
în cazuri de calamitate,
vul-ne-ra-bi-lii societății, barometrul de umanitate al rasei noastre
încă sensibilă la semeni, încă în plin exercițiu de imagine.
abia la urmă vin cei rezistenți, cei puternici,
ariergarda constrânsă la tot mai utopica noastră
reconstrucție.
când o să traversez strada și-o să exasperez șoferii (desi mă îndoiesc că factorul uman va mai exista pe piața muncii)
nu vreau să mă ajute nimeni
fiindcă m-am grăbit inutil
aproape o jumate din viață.