totul mergea bine până am ajuns

în zone restricţionate de plăcuţe

şi, mai ales, de prezenţa ta în prim-plan.

monumentul istoric se vedea parţial

din cauza ochelarilor de soare şi a dinţilor

altfel frumoşi de când te ştiu. nu ţi-a trecut prin cap că absenţa omului din peisaj

dă cel mai frumos cadru, ca orice obiect

neatins de dorinţă (poate confunzi retragerea cu scandalul unui abandon sau a unei deposedări, dar eu mă refer la graţia cu care cortina se dă la o parte)

nu ştiu cum să-ţi spun fără să te superi

că omul asfinţeşte locul. ştiu doar că tot ce consolează

sună fals

şi tot ce sună poate fi ambiguu:

ce se sparge nu e neapărat un geam, ce cade cu bufnitură surdă

nu e neapărat un om

dar senzaţia de gol e aceeaşi

şi n-o s-o auzi niciodată

în calitate de turist ahtiat

încă nu ai depăşit nevoile primare

din piramida lui Maslow.