Are dreptate Mihai Radu când spune, în ultimul lui roman, că speranța e un abuz, fiindcă se creează așteptări al căror imposibil ne sleiesc de energie. Pe vremea lui Ceaușescu, oamenii îi așteptau pe americani, eu, pe cineva care să mă adopte sau chiar să mă fure din mediul familial toxic. Speranța întreține o stare de naivitate care ne face inutili și penibili. Speranța mă ieftinise într-atât, încât m-aș fi vândut de bunăvoie pe o banană, o conservă de ananas și, mai ales, pe liniștea prin ignorarea existenței mele. Speranța falsă ne face ușor traficabili, vandabili, manipulabili, fiindcă e o formă sublimată de masochism.

Speranța te face să ratezi prezentul în favoarea perdelei de fum a viitorului; doar întâmplarea venită pe lipsa de așteptare are magnitudinea surprizei și, câteodată, a miracolului. Întâmplarea m-a făcut fericită când am recuperat răspunsuri vitale, pierdute printre spamuri pornografice; întâmplarea îmi scoate în cale oameni și lucruri care n-au avut nenorocul de a fi împovărate de expectanțele mele afurisite. Are dreptate și Pessoa când scrie, în Cartea neliniștirii:

Cu cât cineva diferă mai mult de mine, cu atât el mi se pare mai real, fiindcă depinde în mai mică măsură de subiectivitatea mea.

Întâmplarea îți pune pe tavă nemeritoriul/nemeritatul care te depășește, surprins în formulele astea tautologice românești atât de faine: nici cu gândul n-ai gândit, nici cu visul n-ai visat. Te face mic, te dizolvă în gratitudine, exact așa cum trebuie. Privilegiul de a ți se da și de a ți se băga și în traistă. De fiecare dată când intrăm în lume, ar trebui să ne lăsăm încălțările la intrare, să o menajăm de urmele noastre ingrate, adică exact ce facem cu mâinile de când cu pandemia de corona: le ținem cât mai departe de contactul cu suprafețele, pentru menținerea unei igiene globale.

my ego injures world’s objectivity
through cognitive shortcuts.
Just derive from it, I tell to myself,
just obstruct it from your bias,
devote to your self
undoing.
failure and limitations
defines you best, which is in fact
accurate and great:
the world is too large
for your comprehension, dealing and handling with it
fighting with a giant is such a childish approach.
you have to be elusive and subversive
to your own brain, so used to perceive new experience
through repetitive patterns.
let the missing, slipping
be your alternate path
of living.
freedom flourishes on the lack
of expectations.