Radu Andriescu: poezia ca formă de protectorat

Prin tema familiei, Radu Andriescu continuă seria poeţilor inspiraţi de propriul univers domestic: Cristian Popescu, Dan Coman, Radu Vancu sau Ștefan Manasia în ultimul său volum, „Cerul senin”. Spre deosebire de ei, Andriescu propune o carte-concept care suspendă caracterul autobiografic, inventând o familie monoparentală formată dintr-o mamă confruntată cu realităţi imobiliare şi două fete, mici îngeri urbani: Ana şi Mariana. Prin renunţarea la persoana I, poetul impune un regim de protectorat faţă de personajele sale cam în felul în care Salinger visa să supravegheze, la modul ideal, fiinţele inocente din lanul de secară. Așadar, și Radu Andriescu preferă o plasare marginală faţă de subiect, ceea ce permite o ingenuizare a perspectivei poetice. Principalele calităţi ale volumului „Când nu mai e aer” sunt discreţia şi hibridizarea ca forme de fuziune a realului cu un fabulos îmblânzit fie prin iluzie recursivă (efect Droste), fie prin joc („Regatul celor cinci împărați”, „Prietenii lui Olaf”),fie prin elipsă („Înaintea apocalipsei”, numele mamei ținut secret) sau eufemizare (Omul gri). Hibridizarea nu înseamnă indistincţie identitară sau experiment alienant, ci o recuperare a micilor sau posibilelor momente de armonie: „Ca hibrid/ poate călători mai mult. Tristețile/ și veselia devin una/ cu întunericul./ Ar vrea să încerce/ ceva nou. Să spună fără să audă/ nimeni (…)/ Ca hibrid,/ ar putea face toate astea/ pe întuneric. Ar putea/ reconstrui orașul,/ schimbând sensul/ lucrurilor mobile,/ ca englezii. Ar putea/ fi Mr. Button/ și redeveni omidă. S-ar putea muta/ într-un cocon/ mai mare. Poate ar reuși/ să reinventeze/ relații eșuate la mal./(…) Ar hiberna/ ca ciufii,/ între două anotimpuri/călduțe. Nu foarte repede,/ între posibilități/ și  ipoteze,/ s-a liniștit în somn” (Ziua în care).

 Melancolia mamei copleşite de grijile vieții zilnice este compensată prin candoarea serafică a celor două surori. Însă toate trei au ceva în comun: vocaţia cosmogonică în cele mai mai banale situații, spaţii şi momente. Mici galaxii irup delicat, clandestin, semn că destinul a fost „fentat” prin breşele lui invizibile: „Iese până la jumate/ de sub pătură şi/ dârdâie puţin. Mai scoate un sfert/ şi dârdâie mai tare. Scoate un picior/ și intră în sevraj. Ca-n Interstellar,/ călătoreşte prin varii dimensiuni/ şi ciocăneşte la uşi/ pe care n-are cum să le deschidă.”; „Foarte rar, în weekenduri/ pe care le păstrează pentru ea, mama/ Anei și a Marianei ascultă muzică./ Îi plac nebuniile de la marginea/ muzicii.(…) Așa s-au născut/ multe galaxii și alte rotocoale/ pline de lumină și formă. Sau nu.”; Ana face baloane,/ sisteme solare și valuri/ gravitaționale.” Fetele au ca detaliu distinctiv ochi supradimensionaţi ce copiază la scară umană găurile negre, în maniera artistei americane Margaret Keane, iar când se simte ca peștele în apă, Anei îi cresc șase mustăți. Ana și Mariana trăiesc natural printre avataruri iar experimentarea jocului de rol le dă libertatea naturală de a fi, temporar și conjunctural, altcineva sau altceva. Fuziunea realului cu fabulosul îmblânzit este asigurată de gândirea intuitiv-asociativă, specifică oricărui copil de vârstă școlară mică. Fabulosul nu se ivește gratuit, ci doar în măsura în care se justifică psihologic. Mai mult decât atât: pe poet îl interesează mecanismele mentale care justifică nevoia de imaginar; de exemplu, barierele de cretă împotriva furnicilor sau corabia stelară trebuie mai întâi gândite și abia apoi desenate, nu invers. De altfel, se pot observa două tipuri de percepție asupra realității: cea inocentă a fetelor, pe de o parte, și cea a mamei, influențată direct de nivelul ei de informare, pe de alta. Tensiunea poetică se ivește din confruntarea celor care încă nu știu prea multe lucruri și cea care deja știe destul, dar încearcă să își protejeze odraslele, spunându-le până la exasperare, seară de seară, povestea lumii perfecte. Mama Anei și a Marianei nu crede în creierul reptilian, dar încearcă să-și dezvolte cortexul și, mai ales, să găsească răspunsuri majore la problemele existențiale, ca în poemul „Star Trek”: „Citea cartea și zâmbea amar, ca dulceața/ din chisea. Istoria vieții se măsura acolo/ în eoni, iar ea nu reușea să se descurce/ cu factura la gaz și la electricitate. Celulele/ eucariote, care au ca simbioți, ca-n Star trek,/ alte creaturi minuscule, transformate-n / organite, îi aminteau/ de birou. Îi plăcea povestea asta. Nu/ avea arcă, nu avea eroi sau/ martiri. Se gândea foarte serios/ dacă o metanobacterie îi poate da/ răspunsuri. Avea nevoie/ de răspunsuri.” Nimeni nu fuge de realitate, nimeni nu alege falsa soluție a evadării programat(ic)e. Nici mama nervoasă sau obosită, nici fetele nu se dezic cu ușurință de existența lor profană, ci o modelează continuu print ceea ce Tzvetan Todorov numește „eroism cotidian”.

Un alt atu al volumului este unitatea. Textele sunt fragmente epice din aceeaşi existenţă, tăiate în cadre cinematice în varianta domestică a unei saga minimale, în care nu numai părintele conspiră la resemnificarea realităţii în momentele ei joase, ci şi fetele. Nu e nevoie de un război pentru a face o pledoarie în favoarea reumanizării vieții, sunt suficiente angoasa şi banalitatea generalizate. Frumuseţea devine o formă de rezistenţă constantă, de apărare în fața nonsensului: „Cât de încrâncenată poate fi/ când învârte ochiul Anei,/ dimineața./ Cum intră/ în gălbenuș, cum răstoarnă/ timpul. Cum merge/ mai departe; doamna și colegii de clasă înghit galaxii/ la fiecare vorbă, din copii explodează generații/ de stele, rezistente/ la antibiotice.” Când ai copii, sensul lumii devine o responsabilitate. Prin tema familiei, Radu Andriescu depășește egocentrismul și individualismul ca principii poetice, preferând ipostaza de instanță regizorală. Intimitatea nu alunecă niciodată în intimism, dar îşi trădează fragilitatea prin nevoia de protecţie și retragere într-o zonă a elipsei sau a indicibilului: mama ascultă muzică la căști când nu sunt fetele acasă, își ține trecutul sub tăcere, fetele se strecoară după cortina muzeului, Ana dispare „ca o îngheţată”, tăcerea complice vibrează de multiple posibilități după încheierea unor discuții despre (i)realitatea unicornilor, a țapului cu șase coarne, a casei din copac, plapuma devine cocon: „Ana pune la loc jucăriile/ împrăștiate pe covor. Mariana/ chicotește și privește, dintr-un loc/ destul de misterios, în care doar/ ființele imateriale, ca zâna măseluță,/ sălășluiesc. Se tot joacă așa vreo oră,/ până se trezește mama lor și pregătește/ mâncare și cafea./ Nimeni nu mai vorbește,/la masă.”

„Agentul supranatural” iese din matricea poveștii pentru copii și e transpus într-un limbaj insolit, un melanj subtil de referințe livrești și termeni din registrul nonpoetic: fizică, astrofizică, psihologie, marketing, antropologie, cinematografie și artă, ceea ce demonstrează inteligența lingvistică a poetului. Așadar, fuziunea este și un principiu poematic iar microtextul fără titlu din care se inspiră titlul volumului oferă și cheia de lectură a unei literaturi autoreferențiale: „Când/ nu mai e aer/ deloc/ închide geamul/Și ia o carte.” Episoadele cosmogonice  propun o reîmprospătare a perspectivei poetice, împotmolită fie în rețeta postumanului, fie în cea a lamento-ului autocentrist sau în experimentele nereușite pe care Alexandru Mușina le reunea într-un verdict tranșant: „noua paradigmă – Textul fără mesaj.” Nu lipsesc nici sintagmele jucăușe: djinn tonic, baletoane (combinație între baloanele Anei și baletul sensibil al Marianei), Team Bonding în loc de Team Building, Comper, mon pere, „Deprimată” este un fals poem despre stare, terminat omofonic in „de primată” după un atent exercițiu de contemplare a unei naturi statice: „(…) Lângă platou șade Maclura/ pomifera. Verde,/ ca merele când erau/ proaspete. Creață/ ca o minte/ de primată.”

 Prin energia lor, fetele cu rochițele „șifonate de hârjoană permanentă” se opun manechinelor impecabile, de vitrină, ale lui Cristi Popescu, fără pliuri, fără riduri, și reușesc să nu înghețe niciodată în cadrul fix al fotografiei. Mobilitatea lor se opune atât imobilismului, cât și imobiliarului în care activează mama lor. Sunt cu adevărat niște personaje. Sunt cu adevărat fabuloase.