nu toate podurile își merită numele, ca cel al prieteniei de la Giurgiu,
nu toate au atins performanțe inginerești, nu toate au stâlpi de susținere pe pământ sau în apă.
în zonele încă sălbatice, încă neexplorate, localnicii traversează punți suspendate făcute de ei înșiși din frânghie, trestie sau liane, întinse suplu peste adâncimile camuflate de vegetație.
siguranța le însoțește orice pas
alături de modestie și nevoia de supraviețuire. ei nu văd nimic curajos în asta, doar naturalețe și perfecta adaptare la mediu, și râd de fața îngrijorată a antropologului.

noi, civilizații, ratăm legătura între abisuri, ne întrebăm, mai întâi, cât costă un pod
nu unde ne duce cu adevărat

nu-l vedem ca pe-o frază esențială lăsată în aer,

ca un hyphen organic ce-l precede pe cel al lui Paul Neagu,

prea lacomi să bifăm turistic tot ce atingem

cu talpa, mâna sau ochiul.