ca de obicei, frica ignoră etimologia, cele 40 de zile incluse-n „carantină” par o veșnicie, deși ai ocazia de-a sta acasă, de-a te atașa de mica proprietate privată, nu doar de abstracta, național(ist)a glie.
frica scade în condiții de maximă securitate, în coconul ăla alb și inform pe care-l vedem la tv:
uite-i pe medici luptând cu pandemia
și doar gravitația îi deosebește de astronauții
cu costumele lor etanșe
ca salopetele de iarnă pentru bebeluși, minus degețele, minus frăgezimea expunerii la aer
plus rezerva de oxigen, purtată cu mândria poverii unei școli de elită, pentru care merită să-ți deformezi coloana pe acest Pământ,
să-ți atrofiezi musculatura acolo, sus, în imponderabilitate.
oare mereu a fost așa, mereu pionieratul a avut un look atât de ridicol, de infantil,
sau e vorba de contrastul (auto)eroizant
al omului
plutind în densa, irespirabila noapte a minții?
avem atâta timp de reflectat, de omorât cu analogii forțate, în plictis,
fără banda hedonistă de-alergare
oprită prin decret prezidențial.
avem timp să dejucăm granițele închise dintre statele comunitare, dintre uman și nonuman – Corona e în noi și cu noi (conspirațiile ne spun: și pentru noi),
Corona, imaginea de fundal de pe toate ecranele.
cei curajoși vor fi bonusați,
cei testați vor fi pozitivați
sau negativați,
cei trecuți prin vamă
vor fi carantinați,
anchetele vor depista contacți,
doar mincinoșii de rând vor fi cercetați, doar diasporenii vor fi anatemizați.
subiectivitatea se coagulează în „noi”, cei superiori, disciplinați, care stăm acasă
și ne punem ramă de rezistență
la poza de profil.
ai destul timp să-nveți cum să-ți păcălești corpul
să nu te îngrași,
cum să-ți speli mâinile nearistocrate
în slow motion.