Muzeul Instalatorului Român din Petroşani, aflat la o aruncătură de băț de Petrila, este unicat nu numai prin denumire, ci și prin spaţiul neconvenţional, care nu păstrează nimic din ambientul prăfuit al muzeelor, cu exponate strict delimitate de viață prin regula distanței de receptare a cordonului roșu. Un avantaj enorm este acela că artistul însuși a modelat spațiul expozeu prin dispunerea instalațiilor în câmpuri alternative/ARTelnative, depășind canonul instituțional al tezaurizărilor colective. Arta lui Ion Barbu este accesibilă, generoasă, cu un mesaj clar, demonstrând inepuizabila disponibilitate de a integra cele mai ignobile piese sau produse după celebra reţetă a ready-made-ului (pieţele second-hand şi târgurile duminicale sunt locurile ideale de alegere a materialelor pentru corporalizarea ideilor, ba mai mult, materialul însuşi dictează ideea, nu invers!), de a resemantiza banalul și imediatul în combinaţii sau contexte inedite. Până mai ieri, toate instalațiile au locuit în casa artistului, colonizată aproape până la refuz de ideile lui. Până și veséla sau mașina personală, Matizul, au ieșit din inerția uzului gospodăresc și au intrat în dimensiunea intervenționistă a artei, în care obiectul și cuvântul se află în relație de complementaritate. Imaginația lexicală (Matisse-Matiz, garduri-Kierke/gaarduri, PapaRazzi(nger) face corp comun cu cea materială. Conștient că nimic nu mai poate fi creat de la zero, Ion Barbu se descurcă exemplar cu tot ce are la îndemână. Pe lângă euforia concretului, arta lui este starea de întâlnire dintre voința transformatoare a bricoleurului și potențialul uriaș al obiectelor din proximitate, activat prin reciclare, adaptare, reconfigurare parod(n)ică a unor coduri estetice consacrate, răstălmăcirea unor repere sociale, morale, politice şi religioase, totul într-o manieră ludică, contestatară și autocontestatară. Colajul fotografic, caricatura, caligrafia, cartoon-ul, pictograma, citatul din literatura înaltă (definiția râsului a lui Henri Bergson), panseul personal, artefactul, basorelieful, alternarea volumetrică a tridimensionalității instalațiilor cu bidimensionalitatea picturală modelează un ambient extraordinar de dinamic, care permite o experiență intelectuală și senzorială deopotrivă, o stimulare totală de tip turn on. Turn Ion, ca să o spun și mai răspicat. Haine, pietre, jucării, lampioane, pereți interiori și exteriori, garaje, blocuri vecine, garduri, grădină, baie, bucătărie: practic tot ce face parte din existenţa artistului a suferit o schimbare la față. Mai mult decât atât: conţinutul muzeului se află în competiţie cu învelişul său, o faţadă spectaculoasă, cartografiată în suprafeţe geometrice policrome pe care sunt amplasate obiecte şi mesaje cu poantă deșteaptă, în special autoironicul Ceci n’est pas…

 Imaginile din media furnizează și ele un flux uriaș de material numai bun de parodiat. Ion Barbu răspunde tabloidizării și dezinformării zilnice cu detabuizarea și ridiculizarea falselor standarde. Conectată permanent la sursele de (ne)știre, arta devine un răspuns critic imediat, o urgenţă socială, politică şi religioasă. Defetişizarea comică a simbolurilor, a figurilor cult se face în spiritul celebrului paradox postmodernist, subversiv şi recuperator. Nimeni și nimic nu scapă acestei practici: Marilyn, Madonna, Mae West (devenită East), brandurile monopoliste gen Coca Cola, elementele groteşti ale personalităţilor publice (râsul lui Iliescu, Ceauşescu, Vlad Ţepeş), sloganurile celebre (La vie en rose are culoarea porcului şi a altor animale domestice bune de sacrificat), parti pris-uri sexuale (Punctul G, o.b., Banca de spermă), marile mituri ale umanității (Arca lui Noe, Adam şi Eva), valorizarea materialelor reziduale (colac WC, excremente, hârtie igienică, frigider vechi, lighean), operele de artă (Penis captivus, David al lui Michelangelo, Venus din Milo plasată într-un vas de sfărâmat nuci, Originea lumii a lui Courbet, arta abstractă a lui Miro şi Malevic transferată pe două role de trafalet pentru o decorare de tip tapet, Dantelăreasa lui Vermeer dotată cu un instrumentar impresionant de cusut, de la foarfeci la papiote cu aţă, ace de siguranţă sau nasturi de rezervă, Van Gogh cu o nouă ureche atașată şi beţişoare la discreţie, Ţipătul lui Munch plasat pe un burete antifonant sau încadrat de o pereche de căşti, mani(er)a împachetării artistului de origine bulgară Christo). Jocul cu literalitatea a generat dispozitive și instalații proprii: Trusa de spălat păcate, Ștergătorul de lacrimi sau mătura zburătoare cu şa şi viteze de bicicletă.

Ion Barbu este omul lui aici şi acum, iar scopul muncii lui este de a aduce în actualitate idei care au marcat definitiv evoluţia artei şi a gândirii, de a le anula componenta istorică pentru a le demonstra valabilitatea prin reinterpretare şi adaptarea la contemporaneitate. Aşadar, el prezentifică, anulează distanța dintre trecut și prezent, dintre arta înaltă și cea joasă printr-o permanentă negociere a relațiiilor dintre acestea. Instalatorul propune, de fapt, o continuă practică de democratizare a însuşi conceptului de artă și măsurarea timpului nu după calendar, ci de la un proiect la altul.

Vizitând Muzeul Instalatorului Român, ai acces la mostre extrem de diverse, care compun (co)lecţia unei vieţi, realizate în diferite perioade, într-o combinaţie de miticism, filosofie a lu’ Mitică specifică mentalului românesc, și misticismul unei munci neobosite. Departe de contemplarea extatică şi liniştea intimidantă a marilor muzee, cel al Instalatorului e făcut pentru privitorul cu libertatea unei reacţii autentice, ba mai mult: e muzeul în care e musai să se râdă cu voce tare/în gura mare. Anosta viață din Petrila, oraș minier proscris la o moarte lentă, a devenit un atelier uriaș și complex de lucru pentru cel care știe să scoată apă din piatră/Petrila seacă, sau să facă, din perpelituum mobile, un perpetuum mobile.

P.S.Deschiderea oficială va avea loc sâmbătă, 23 iulie, ora 18.00, în Petroşani.