între noi și sediul P.S.D., banda rulantă a vieții de zi cu zi, lată atât cât le este necesar unor mașini să intre și să iasă din zonă una pe lângă alta, să traseze, în zăpadă, dubla traiectorie a versului și reversului. dreptul de a striga sau a tăcea în numele unui principiu nu se poate exercita acasă, cu tv-ul în față și căștile în urechi. spațiul public e al tuturor și al nimănui, centrul și marginea se anulează în beneficiul prezenței, atitudinii, consecvenței. poți să stai lângă mine, în fața sau în spatele meu, solidaritatea transcende proximitatea literală și identitatea. încercăm să ne înmulțim până la atingerea unui număr care nu (mai) poate fi ignorat. ce-aș fi „eu“ fără voi? ce m-aș face fără voi? we live in an age of civic (des)pair.

vremea poate fi indecisă, ca vremurile tulburi pe care le trăim, taman opusul celor care insistă de mai mult de un an pe ideea că statul de drept nu se negociază. după ce plecăm, nu rămân nici dovezi, nici gunoaie pe suprafața de piatră cubică pregătită pentru orice acțiune (re)luată de la zero. space as civic challenge. scaunele pe care am stat la agore fac și ele parte din link.

dintre europeni, românii stau cel mai bine în cursa răbdării pe termen lung, exersată în lupta cu forța birocratică a instituțiilor nereformate  și, mai ales, în alimentarea cu mitul mesianic al americanilor din timpul comunismului. e o experiență care nu poate fi transpusă în date statistice, ci doar în memorii, în memorie. acum, ne jucăm cartea unionistă pe pancarte.