(t)eroarea interpretării

0

decembrie 6, 2017 by admin

Nu am văzut niciodată o operațiune de dezamorsare a unei bombe, nici pe viu, nici la tv, dar îmi place atât de tare cuvântul, că pot să mi-o imaginez, fără să fiu falsă, ca o  decuplare silenţioasă a sensului pragmatic de literă; ca o sabotare a referentului; ca o debranșare clandestină de la siguranțele expresiei tranzitive și servile. Ingeniozitate subversivă, inginerie subterană a mâinilor care nu ezită. Există atâta material lexical și vizual la dispoziție, de accesat, scurtcircuitat sau manipulat cu atenție și răbdare. Am mare încredere, înr-o primă fază, în intuiţie, subconștientul nu minte. Abia apoi vine rațiunea și încearcă să își/îmi explice de ce rezonez la anumite cuvinte sau pasaje, ce adevăruri personale se ascund în creațiile altora, ce îmi rezervă această vampirizare lexicală. Reversul scurtcircuitării este gândul care nu știe să se oprească la timp şi ajunge să răstălmăcească tot ce prinde, până-n pânzele albe, în foamea de apropriere (citare şi resuscitare). Haven t writers  been appropriating from time eternal, with new works built upon preexisting ones, whether acknowledged or not? (Kenneth Goldsmith). Foloase necuvenite îmi vine mănușă prin deturnarea de la sensul inițial, strict juridic, ba chiar a devenit blazonul sintagmatic și simptomatic al relației mele cu lumea, al binelui nemeritat care mai mult împovărează decât flatează. Nu caut cuvinte mari care nu mai spun nimic. Când Dumnezeu s-a oprit să vadă tabloul de ansamblu al propriei creații, a zis că e bine, nu foarte bine, s-a ferit de abuzul de superlative în autoevaluare. Ar trebui să îi călcăm pe urme, să uităm de ierarhie, premiu sau orice formă de (re)compensare.

Când dai de adevăruri prea abstracte sau generaliste, nu poți răstălmăci în interes propriu, variația se produce doar pe cazuri particulare, mici (particule!) și individuale. De când mi-am asumat păcatul aproprierii lingvistice, am scăpat de (t)eroarea interpretării, a traducerii incorecte, pot bate câmpii cu un minimum de grație. În limbaj poți intra fără o parolă anume, fără să recurgi la efracție, mai ales dacă nu ai nici o responsabilitate, cum ar fi cea de lider de opinie. Intri sau muşti din toate părţile, din toate subiectele, chiar dacă nu îţi plac, că aşa face un scriitor adevărat, zice Răzvan Petrescu. O vorbă bine aleasă (nu neapărat bună) face minuni, în schimb, emoția needitată (h)rănește tot felul de complexe, îmb(u)ibă mesajul cu siropul subiectivității captive în cercul ei vicios: Oamenii elogiază mult ceea ce simt, iar asta e la fel de periculos ca a detesta ceea ce simți.(Clarice Lispector). Eu nu detest, mai degrabă testez. Cuvintele nu sorb pe nimeni din ochi, însă extrag esență tare din slăbiciune și orice materie moale. Starea fluidizează scrisul. De asta zic: întâi pornești de la cuvinte, nu de la emoţia predispusă la divergenţă, la transcriere caldă, autocompătimitoare, în numele unei autenticităţi de mult apuse. E mai productiv să porneşti de la alții, nu de la tine. Îmi plac atât de mult unele cuvinte, mereu ale altora, că eul devine un simplu instrument de selecție, și asta face bine la modestie. A trebuit să preexiste un cod penal ca să pot prelua expresia care mă (sur)prinde. Am defamiliarizat-o de context şi am adoptat-o fără reţinere, ca pe un folos necuvenit. Limbajul e materia din care poţi preleva probe fără să li se simtă lipsa. Sunt un hoţ nepedepsit de nimeni.

Cu cât te maturizezi, cu atât vorbești mai puțin și controlat, ca un copil ajuns la adolescență: nu se mai confesează părinților de care se distanțează. Sau ca un deținut politic, care trece sub tăcere suferința căreia i-a supraviețuit. Fiecare simte, intuitiv, că păcatul, adolescența și suferința se banalizează prin confesiune. Maturitatea apare odată cu conștientizarea intimității, a echilibrului fragil dintre ceea ce alegi să arăți și ceea ce trebuie ascuns. „Ţii unele lucruri pentru tine. Le ţii acolo, sub cheie, pentru că altfel n-ar fi nici o diferenţă între interior şi exterior. Secretele sunt un mod de a te asigura că măcar ai interior. Un exhibiţionist radical e un om care a renunţat la propria identitate.” (J. Franzen)

Ascunsul. Toți ne ferim de ochiul sau urechea cuiva, din teroarea primară de simțurile  suspicioase, ca lucrurile să nu escaladeze. Răstălmăcirea ia distanță față de sensul original tot așa, pe furiș, pe nesimțite, pentru a nu deranja pe nimeni, cu un implicit sentiment de impostură sau vinovăție, care durează până ajungi afară, unde nu te mai aude nimeni, unde te poți mișca în voie, în ritm propriu – sau convenţional propriu. Poţi opta pentru karaoke în locul vocii tale anemice, indecise. Dar măcar te manifeşti, te simţi bine prin (di)simulare. Cu cât răstălmăcirea se îndepărtează mai mult de sensul-sursă, cu atât devine o variantă mai puțin constrânsă de regulile casei gazde, mai personalizată, poate chiar creație. Un multivers ca replică la univers. Refracţia în locul reflexiei, ricoşeul în locul fixativului retoric. În ajutorul tău nu se mai ridică nici o voce cu autoritate, ești pe câmp (sub)minat, fără să mai știi de unde ai plecat, confruntat cu două opțiuni: cât să întindem coarda sau o coardă prea întinsă, cu grija constantă de a nu o rupe. La cât de rău e văzută, răstălmăcirea pare o instituție de reeducare literară. Indiferent  de practica apropriaţionistă (dezicere, deviere, deturnare, deraiere semantică, dezvăț), rămâne o tragicomedie a conștiinței care știe că originalitatea nu mai este posibilă. Dar este și un adevăr al răspărului şi, mai ales, al felului orwellian în care limbajul corupe gândul, la fel cum gândul corupe limbajul, un mod de a te plasa contra pentru a mări distanța dintre tine şi cuvânt, dintre viață și literatură. Prin categoria distanței, variația este posibilă și în această corupere reciprocă, şi în forma confesivă desuetă a unui răspuns în doi peri la o epistolă neașteptat de caldă şi admirativă. Răstălmăcirea este şi un simptomu al celui care nu ştie să gestioneze admiraţia, aşa ca mine.

Stimată doamnă Sanda Cordoș,
Aveţi dreptate în tot ce spuneţi legat de anonimitatea mea programatică. Întrebarea ce aş scrie dacă aş sta cu faţa la voi este formidabilă, îmi va lua mult timp să găsesc un răspuns. Am ales spatele pentru că, în ceea ce mă priveşte, un autor nu trebuie cunoscut, cartea nu are nevoie de prezenţa lui fizică, de carisma care să îi facă drumul mai uşor prin mediul literar, atât de pulverizat în grupuscule. În plus, nu cred în metabolizarea literaturii în viaţă, aşa cum crede un bun prieten; eu, mai mult păstrăv decât om, merg în contra curentului (şi implicit a mea, dar nu dintr-un vedetism răsturnat), fără să-mi propun să ajung undeva anume, dar am sentimentul că răzbun toate slăbiciunile din viaţa reală (frica, timiditatea, problemele de comunicare, sociopatia) cu o poezie mai dură, misogină, pe alocuri, care să nu reflecte, ci să compenseze ceea ce sunt. Cred în Contraviaţă când e vorba de literatură. Întorsul cu spatele este (şi) o formă de laşitate, până la urmă, camuflată, teatral, în frondă.
Adevărul este că vin de nicăieri, nu am o preistorie literară, nu am făcut parte din nici o grupare, nu am participat la nici un cenaclu, nu am avut un mentor. Am debutat ruşinos de târziu, la 36 de ani, acum am 41. În schimb, am avut parte de un prieten care a crezut în mine: Radu Vancu. Eu nu valorez nimic fără investiţia uriaşă de încredere din partea prietenilor (Radu şi Claudiu Komartin, în special!), care au crezut mai mult în mine decât o fac eu. Sunt o ironie a sorţii, un accident literar în care nimeni nu a fost rănit.

 Mai multe despre instalație, aici.

0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

iulie 2018
L Ma Mi J V S D
« iun.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Comentarii recente