soft guerrilla

3

octombrie 16, 2019 by admin

Cel mai nesuferit aspect al scrisului este revizuirea, editarea, negocierea pentru fiecare cuvânt. Trebuie să te recitești de atâtea ori, că ajungi să nu mai vezi nimic, privirea îți patinează oarbă pe defectele care, văzute de altcineva, ar sări în ochi. Faza de autocorectură îți tocește simțul critic minimal față de rândurile tale. De aceea, rolul unui editor de profesionalismul lui Claudiu Komartin e vital în forma finală a cărții, în coerența ei internă. Nu mai vorbesc de interfața grafică, de care s-au ocupat strașnic de frumos Ion Barbu și Ana Toma.
Și mai e ceva straniu: când termin un text, e cu totul altceva decât aveam în cap, instanța textuală dă un verdict al alterității atât de sever, că nu știu niciodată dacă e bine sau rău, daca sunt eu sau nu (afurisitul asta de eu!). Se zice că trebuie să te regăsești în ce scrii, că vorbele te reprezintă, or, io simt taman opusul: că scrisul vine în contra mea, ca o compensație la lașitățile, slăbiciunile, căderile și retragerile care dau măsura vieții mele mici, nespectaculoase, ca si cum le-ar răzbuna. Oare unde sunt mai eu însămi: în realitate sau în cuvinte? Ipostazele sunt atât de diferite, că nu pot opta pentru niciuna dintre ele. Unde o fi zona lor de intersectare? Sau sunt peste tot si nicăieri? Sau ego-centrismul e cea mai iluzorie perspectivă asupra sinelui? Franzen zice că relativismul ăsta identitar ar fi un mister. M-aș multumi cu afirmația asta dacă n-aș avea și senzația că trișez, fiindcă ceea ce e cel mai omenesc în mine, mai vulnerabil și, poate, mai adevărat, nu poate fi literaturizat într-o formulă de calitate. În schimb, zone ale identității pe care le percep ca periferice (civismul, atenția la social-politic) reușesc cel mai bine în scris.
Oare ar trebui să îmi revizuiesc noțiunile de centru și periferie, adică să cred că ceea ce poate fi transmis prin cuvinte trebuie considerat centru, iar ceea ce credeam că mă definește cel mai bine trebuie împins în categoria marginalului? Sau poate că tocmai ăsta este marele câștig al scrisului: alteritatea, dedublarea, accesul la unul din eurile tale subterane, ascunse, insidioase, dar imposibil de ignorat.
Oricum aș lua-o, răsuflu ușurată că, terminând soft guerrilla, de acum nu mai e a mea, deja ține de trecut. Niciodată nu am adoptat postura de ambasador sau promotor al propriilor cărți, niciodată nu am trimis criticilor vreun exemplar, îmi place ideea de imprevizibil, de surpriză, cartea trebuie să își croiască drum prin(tre) alții, fiindcă ăsta este traseul cel mai sincer, fără intervenția ta, a autorului, în peisaj. Așa, poți vedea la modul real, de pe margine, cine și dacă te descoperă, într-un exercițiu al hazardului și al receptării/reacției nedisimulate din partea celor care nu te cunosc. Ei sunt măsura adevărului cărții, fiindcă cei cunoscuți și prietenii te creditează din oficiu, or, cecul în alb nu face decât să dea apă la moara autoiluzionării. Din păcate, practica asta a devenit un obicei în lumea care-și zice literară.


3 comments »

  1. white noise spune:

    ce mă bucur că apare cartea !!! și mă bucur să descopăr mereu că ești omul acela minunat întrezărit încă de pe vremea primelor postări de pe acel blog vechiiiiii

  2. white noise spune:

    tot incerc sa las un comentariu, dar nu mă lasă
    mai incerc
    ziceam

    ce mă bucur că apare cartea !!! și mă bucur să descopăr mereu că ești omul acela minunat întrezărit încă de pe vremea primelor postări de pe acel blog vechiiiiii

  3. admin spune:

    Iartă-mă, Veronica, e vina mea, comentariile au nevoie de aprobare.
    Îți mulțumesc, buna și vechea mea prietenă! Ehe, ce vremuri am trăit în perioada 2009-2012, cu blogurile!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

noiembrie 2019
L Ma Mi J V S D
« oct.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930