„şi iarăşi trebuia să bănuiesc”

0

martie 29, 2015 by admin

O ştiam pe Lydia Davis doar din proza scurtă, The collected stories, primită pe mail anul trecut în format pdf de la o prietenă. Nu mai puţin de 1014 pagini. Deşi The end of the story apărea în cuprins, nu am catadicsit să-l citesc. Şi a venit varianta în română ca eu să revin la varianta originală. Ai de-a face cu o scriitură fină și inteligentă, angajată în căutarea aparent retrospectivă – de fapt, permanentă – a adevărului, extras din povestea de iubire între o femeie matură și un bărbat mult mai tânăr. La acelaşi nivel cu povestea în sine contează felul cum ea se construieşte, în condiţiile în care amintirea are inconsistenţa unei fotografii mişcate și, la limită, blurate. Ideea centrală, paradoxală este cum să construieşti un sfârşit.

imagini: Mircea Cantor, The end of the world

Sfârșitul e relativ prin obstinaţia cu care femeia scriitor şi traducător încearcă reluarea legăturii după mai multe momente de ruptură, de sfârşituri mici şi succesive. Așadar: un sfârşit ipotetic şi sfârşituri concrete. Întâlniri dezamăgitore şi întâlniri imaginate. Evenimente vs. scenarii. Căutarea sensului întregii experienţe se face în paralel cu căutarea bărbatului. Cum nimic nu e mai străin dinamismului psihic decât linia continuă, făcută pentru matematică și pentru șosele, cartea se citește în ritmul lent al unei conștiințe „trudind tare şi monoton”, prinsă în propria plasă de supoziţii, ezitări, aproximaţii, lapsus-uri, amintiri dificile şi autoironie discretă, neîncredere în capacitatea de a scrie, compensată cu voinţa de mobilizare („adunarea forţată a gândurilor şi cuvintelor„), de luciditate şi sinceritate, fără emfaza dezvăluirii marilor secrete. Din contră, gândurile se pierd firesc și inevitabil, apoi se încearcă recuperarea lor prin intermediul agendei sau al biletelor scrise pentru sine, de cele mai multe ori spontan şi haotic, cu instrucțiuni ulterioare de folosire de felul unei  reformulări sau a inserării într-o anumită parte a poveștii. Dorința femeii de a  scrie și de a traduce, care nu ar renunţa la libertatea proprie pentru celălalt, se amestecă involuntar şi indistinct cu nevoia de celălalt, fiindcă aşa se întâmplă: timpul pe care ţi-l acorzi în exclusivitate intră în tensiune cu sine, cu singurătatea pe care o include.

Scrisul Lydiei Davis urmează discontinuitatea procesului de gândire, care ia mereu în calcul variabile și alternative cu care își pune bețe în roate. Foarte probabil că, nu prea, totuşi, tocmai/nu tocmai, îmi amintesc şi mi se pare, îmi imaginam, nu cred, într-un fel, dar era şi…, pe de altă parte, şi iarăşi trebuia să bănuiesc… cam ăstea sunt punctele cele mai frecvente de pe circumferinţa cercului vicios al mecanismului mental, pe deplin asumat. Femeia nu bănuiește, ci TREBUIE să bănuiască pentru a produce text.

Povestea se încheagă din interacţiunea între scriitură şi actul scrierii, dar și al traducerii; relația cu cuvintele este una cu totul specială, începând de la simpla vizualizare și până la separarea formei grafice de propria sonoritate, într-o confruntare continuă cu reflexia şi refracţia textuală, însoţită mai mereu de sentimentul unei perpexităţi netrucate, al unei incertitudini cronice, dar justificate:  cât e adevăr şi cât e invenţie, cum se scrie sau cum ar trebui să se scrie, ce limbaj sau ce registru ar trebui adoptate, de unde ştii cât continui şi unde să te opreşti, cât inserezi şi cât omiţi, la ce persoană narezi şi când/dacă e necesar să treci de la o persoană la alta, cât e literatură şi cât e metaliteratură. Scrisul devine o chestiune de optare, recuperare şi dozare a tuturor variabilelor iar sfârşitul, o concentrare de semnificaţie ultimă într-un anumit gest:

„Cred că un motiv pentru care ceaşca de ceai din librărie pare să fie sfârşitul poveştii, chiar dacă povestea a continuat şi apoi, este acela că de atunci am încetat să-l mai caut. Deşi încă mi se mai pare, din când în când, că l-aş putea vedea după colţul următor şi deşi nu am mai primit veşti despre el, n-am mai încercat niciodată să intru în legătură cu el, la telefon sau prin scrisori.

Un alt motiv, poate mai important, este acela că ceaşca asta de ceai, pe care mi-a oferit-o un străin ca să mă ajute puţin când eram epuizată, nu a fost doar un gest de bunătate din partea unui om care n-avea cum să ştie care mi-era necazul, ci un act ceremonial, de parcă oferirea unei ceşti de ceai devenise un act ceremonial de îndată ce a existat un motiv de ceremonie, chiar dacă ceaiul era ieftin şi amar, cu un pătrăţel de hârtie atârnând într-o parte a cănii. Şi de vreme ce au existat tot timpul prea multe sfârşituri ale poveştii, şi de vreme ce ele n-au încheiat niciodată nimic, ci doar au continuat ceva, ceva care n-a luat forma nici unei poveşti, eu am nevoie de un act ceremonial ca să închei povestea.”

Cartea neagă naivul concept de transcriere; scrisul nu are spontaneitatea unei părăsiri fără avertisment, ci implică efortul reconstruirii unui/unor moment(e) şi, la limită, al inventării lui/lor într-un registru al veridicităţii. Preia elemente din realitate, dar creează interstiţiul, contextul în cel mai ingrat cadru, așa cum sunt ochiurile unui gard separator între viaţă şi text. Imaginea aduce oarecum cu o intimitate construită într-un spaţiu de împrumut. Şi da, scriitorul e şi trebuie să fie un păianjen prin tenacitatea de a construi, prin discreţia prezenţei sale, prin fineţea execuţiei şi prin marea forţă de adaptare la mediu, indiferent că e piciorul unei veioze, colţul unei camere, elemenţii unui calorifer sau golul dintre frunze.

„În perioada asta, pe vreme caldă, păianjenii îşi ţes pânze între picioarele veiozelor şi marginile abajururilor. Multe insecte mici şi negre, ciudate, zboară permanent în jurul veiozei. Avem plase la toate ferestrele şi uşile, dar pisica are intrări pe la colţurile unora. Păianjenii ţes şi fire de pânză individuale, ce traversează aleile din curte, seara, chiar şi în răstimpul cât mă duc la băcănia de la colţ şi înapoi, aşa că atunci când mă îbtorc din stradă, firele moi mi se adună pe picioarele goale.
Înainte să fie arătată pajiştea, terenul fiind pregătit pentru construirea caselor, începusem să învăţ să identific florile de câmp care creşteau acolo, iar apoi şi ierburile sălbatice. Nu mă gândisem niciodată înainte la identificarea soiurilor de iarbă. Acum îmi dau seama că ar trewbui să pot identifica şi păianjenii, după înfăţişare, după forma pânzei, după obiceiuri şi după locul unde aleg să trăiască, aşa încât să-i pot numi în loc să le zic „păianjen mare”, „păianjen mic”, „păianjen mic cafeniu” etc.

Traducere: Veronica D. Niculescu

P.S. Iniţial, l-am confundat pe Vincent, soţul, cu bărbatul tânăr din trecutul femeii. Îi mulţumesc Veronicăi că mi-a atras atenţia.  🙂


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ianuarie, 2018
L Ma Mi J V S D
« Dec    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Comentarii recente