comuniștii urăsc hărțile

Adevărul nu există

N-am nimic în gură, o închid. Am intrat iar înapoi în mine.

câte cărămizi, atâtea culori. Unele de un roz pal, altele de un roșu atât de închis, încât par negre. Sunt roase de vreme iar zidul pare cocoșat.

nici de-a dracului n-o să-mi fie teamă, nici de-a dracului n-o să-mi fie scârbă.

Stau lângă nuc și fac exerciții de mobilitate. Cu o mână mă țin de el, cu cealaltă îmi apuc glezna, îmi trag piciorul în sus, apoi îl întind în spate, îmi imaginez că-i o creangă groasă, crescută din copac.

Bunica se uită în gol, are mâna dreaptă întinsă pe masă, degetele ei încep să se miște, bate cu ele mușamaua, pierdută în gânduri, un tam-tam rapid, ca zvâcnetul unei inimi.

Aleea e pustie, doar pe banca de lângă statuie stă, ca de obicei, fotograful. Fetele de la școală zic că-i nebun și că nici măcar film în aparat nu are.

ar fi bine să arunc frunza, s-o las să-mi scape printre degete, însă nu mă îndur, încep să rup nervurile una câte una, continuând să repet formula, câte o variantă la fiecare nervură ruptă.

trebuie că am sângele tare dulce dacă mă iubesc căpușele în halul ăsta

linia trebuie să fie pregnantă

trebuie să fii prost când desenezi, trebuie să fii prost, nu orb și nu vanitos, doar suficient de prost pentru a accepta că o linie nu-i decât o linie, chiar dacă vrea să fie mai mult.

 Traducere: Ildiko Gabos Foarță