prea mult eu

0

noiembrie 24, 2019 by admin

Citeam observația unui prieten: e prea mult „eu” în poezia română. Simt și eu asta: confesiunea și-a atins limitele, a devenit ca o scenă inutilă cu nuduri perfecte într-un spectacol de teatru cu tematică apocaliptică. Eul în accepția lui identitară unitară sună la fel de gol ca un clișeu, în ciuda terapiilor psihologice și psihiatrice de recuperare din capcanele lui schizoidè. După perioada de tinerețe în care am căutat, cu o siguranță jenantă, doar ceea ce (credeam că) mă definește, mai mult prin retragere și anemică repliere, acum simt că am trecut la faza în care trebuie să caut (și) ceea ce mă de-finește, chiar și într-o direcție în contra firii, obiceiurilor si reperelor mele aparent atât de solide, fără frondă, fără pagube. Nu pot să nu mă intreb ce/câte efecte secundare nedorite vor apărea, sper să nu-mi destabilizeze ritmul și așa modest și laș de viețuire.

Insatisfacția identitară se resimte și la nivel de gen: am realizat că mi-am dorit dintotdeauna să fi fost bărbat, că privesc femeia (deci și pe mine) din perspectiva unui ochi străin, cu accente critice, dar care garantează maimult doza aia de surpriză ce însoțește orice act de descoperire în locul supralicitatei „încrederi în sine”. Convenția care reglează raporturile sociale exclude orice interferență de tip transgender, deși, psihologic, permutările animus-anima sunt continue, iar icon-ul frumuseții, tot mai androgin. Asistăm la un proces real de de-finire a genului, ca în romanul Argonauții al lui Maggie Nelson. Nu mă mai ajută să fiu doar eu însămi (deși nici cu asta nu sunt pe deplin lămurită), ci, mai degrabă, să accept și să mă bucur de posibilitatea a ceea ce pot fi, încă greu de categorisit și numit, chiar dacă risc doar un joc al variațiilor pe aceeași temă. Conștiința tinde către o formă de virilizare, de abordare expansivă și intruzivă a lumii (un fel de viol cognitiv accelerat de avansul în vârstă, singurul permis pe lumea asta pentru a putea evolua cu adevărat), probabil și din handicapul cultural subconștient al femeii într-o lume în care i s-a atribuit un rol static, de gardian domestic, de trofeu al sexualității masculine, cucerit mai mult sau mai puțin ușor.

Nici cu numele meu nu am avut o relație de acceptare lejeră, și acum îmi sună străin și habar n-am de ce. Poate că ar trebui să îmi găsesc un nume în care să pot locui confortabil, fără complexe, la care să răspund cu intensitatea unei pisici care toarce. Sper să fiu în stare să fac față măcar unora dintre factorii anomici care au desfigurat lumea, așa cum o știam înainte.

Dezvățarea de toate limitele inutile este cea mai bună lecție de dez-egotizare, care începe cu reverența pasului lateral, cu eficiența blândă a unei cortine/jaluzele, deseori confundat cu pasul în spate (deci cu renunțarea); e tot ce poți face mai bine ca lumea să fie mai vizibilă, mai puțin blurată de prezența ta. Așadar, datul de sine la o parte. Așa cum poate că sunt lumina din viața cuiva, la fel de bine poate că stau în calea luminii altcuiva. Cine nu vede, de capul meu, mișcările importante ale lumii și nu are curajul să mi-o spună, din politețe? Cine nu îmi spune că până și actul ăsta de dezicere sfârșește, lamentabil, tot în confesiune?

artist: Andrew Wyeth

«

0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

decembrie 2019
L Ma Mi J V S D
« nov.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031