O iarnă de corectat

miresele au devenit mai sincere în alegerea rochiei de nuntă: crem, unt, bej
nuanţe de compromis, adaptate la actuala natură feminină
care nu mai înghite tipare dualiste;
medicii au renunţat la halatele albe
atât de ipocrite şi pedante
în faţa mizeriei sistemice;
nu-mi mai vorbi de albul celor blocaţi în simbolism
sau alte concepte spirituale,
mai bine descrie-mi cel mai frumos parc invadat de ciori
şi maniera a la Pollock în care se scapă
pe îndrăgostiţii de pe băncile abia înlocuite;
descrie-mi cel mai frumos chip
atins de psoriazis
sau alopecia lui Noi Albinoi, personajul de film preferat.
(nu-mi imaginam câtă mizerie poate ascunde
cel mai tânăr torace de scriitor
imobilizat în ghips. aici trebuie să taci
fiindcă n-ai trăit nimic cu adevărat)
aşa că nu-mi mai vorbi de albul abstract perimat
– perfida autosugestie a binelui
profitorul cultural al graţiei divine
şi feminine
creta de pe tabla ingrată a învăţământului românesc
abuzată de teorie şi plăpumi groase de omăt –
de fapt, lasă, nu mai spune nimic, să vină iarna de la sine cum ştie ea mai bine:
în polistirenul pentru cadourile de sărbători
şi-n multă, multă pastă corectoare.