Lăsaţi copiii să vină la mine! – şi au venit.

0

februarie 24, 2017 by admin

Cred că asta este una dintre fotografiile cele mai frumoase şi perplexe pe care le-am văzut la viaţa mea, cu o forţă neobişnuită, cauzată de mai multe contradicţii interne. Răstignirea, cu canonul ei iconografic privilegiat, bidimensional, central şi centrist, împarte spaţiul fotografiei cu joaca tridimensională, cinematografică, profană, prin care copiii răstoarnă şi gravitaţia, şi schema cruficicării. Braţelor întinse ale Mântuitorului li se alătură, printr-o stranie simetrie, unghiul picioarelor depărtate în aer. Cei doi copii surprinşi stând în cap sau în mâini sunt nuclee centrifugale în cadrul aceleiaşi imagini; distrag atenţia de la simbolul biblic, care ar fi trebuit să fie cel mai încărcat de dramatism.

Şi mai derutantă este prezenţa celor care nu participă la joacă, delimitându-se de ea. Cel din prim-plan contemplă echilibristica de după un catafalc, a cărui masivitate limitează spaţiul de joacă, ba chiar funcţionează ca o zonă-filtru, un fel de ascunzătoate din care băiatul iese doar parţial, ca şi cum ar fi indecis, sau ar asista la ceva periculos pentru el, poate la o impietate, o acţiune atât de nepotrivită într-un spaţiu religios, în care libertatea de mişcare se abate de la atitudinea statică/extatică a rugăciunii. Prudenţa lui determină o acţiune dusă doar la jumătate, cu atât mai evidentă dacă o raportăm la energia şi flexibilitatea corporală a celor răsturnaţi. Mai mult decât atât, el se află în prezenţa unei morţi duble: cea sacrificială, voluntară a lui Isus, şi cea omenească, vizibilă prin fotografia ovală a unei femei şi prin epitaful de dedesubt. E posibil ca vecinătatea morţii să aibă asupra lui un efect inhibitoriu inconştient. Oricum, orice figură surprinsă ca spectator, aşa cum e el, transformă cadrul într-unul de meditaţie.

Lăsaţi copiii să vină la mine, şi da, au venit, în hainele lor sărăcăcioase şi murdare, plini de elan, fără să simuleze o cucernicie pe care oricum nu ar înţelege-o decât la vârste mai mari. De departe, cea mai enigmatică figură ocupă un loc în partea stângă, sus, la un nivel superior Mântuitorului, dar într-o poziţie deloc privilegiată, o formă ghemuită, contractată, ruptă de scenă (dar nu complet, parcă e dispus să se solidarizeze oleacă cu El), cu o melancolie care deviază undeva, în afară. Cel ghemuit îşi deschide propriul câmp de privire şi de existenţă deasupra întregii scene. Dacă Mântuitorul beneficiază de o boltă protectoare, fiind şi crucifix, şi portret (deci are parte de o dublă reprezentare), copilul, agent al vieţii, este complet expus, vulnerabil sub cerul liber, dar profilat din unghi ascendent, cu o aură de singurătate şi singularitate pe care fetişul biblic a pierdut-o. Moartea şi viaţa, sacrul şi profanul se negociază atât la nivelul de ansamblu al fotografiei, cât în detalii: expresia feţei, spatele întors la noi, neimplicarea, rigiditatea pietrei vs. dinamica viului, canon vs. spontaneitate.

fotograf: Olga Janiczek


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

iulie 2018
L Ma Mi J V S D
« iun.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Comentarii recente