Oare suflatul nasului, strănutul, mâncărimea în palme, nodul în gât, căscatul, pauza involuntară a unui gând împotmolit în brazda propriei demonstraţii, saltul de cangur al logicii inconsecvente cu ea însăşi nu fac parte firesc din scris? Nu ar trebui integrate în limbajul care se chinuie să dea totdeauna iluzia ordinii şi a coerenţei? Oare nu are nevoie orice gen literar de un fel de indicaţii scenice, fără ruptura parantezelor, de-a valma, să surprindă firescul gesturilor involuntare, complementare scrisului? Cum glisăm pe ecranul telefonului, cum mutăm cursorul, cum schimbăm canalul tv după ce ne-am scobit în nas, în fine, toate formele minore de tiranie a timpului într-un spaţiu aparent nevinovat. Cum delirezi, cum deliberezi după multe înlocuiri, tăieturi, aproximări, echivalări, încruntări întrerupte de răspunsuri monosilabice date din reflex persoanei din bucătărie sau din altă cameră. Cum ajungi să renunţi la obligaţia de a-ţi da sens în ceea notezi (că de fapt asta faci), să subscrii repausului înainte de a scrie ceva, să calci pe pragul de schimb al aerului dintr-un spaţiu închis cu unul deschis, acolo unde întotdeauna e curent şi sensurile circulă fără ca tu să mişti un deget, în adevărul deplin al pasivităţii tale. Cum prezenţa ta în limbaj devine o tiranie mai mare decât cea a timpului în spaţiu. Rănitul atrage animalele înfometate, dar omul întreg nu foloseşte nimănui decât propriei singurătăţi, poate şi câinilor vagabonzi care se ţin după tine mai ceva ca o familie. Şi căldura umană excesivă într-un spaţiu mic transformă culcuşul în celulă de detenţie sau capcană, aşa că rămâi la distanţa care trebuie, cu unghiile tale roase până la sânge, cu un pas în spate ca să vezi mai bine tabloul, cu un ochi în spate ca să vezi mai bine ecranul cu documentul word, în care ai selectat fragmentul lui Kerouac ca pre-text pentru această postare:

If a guy pauses to blow his nose, isn’t he planning his next sentence? Doesn’t he depart from the thought of that sentence and, as Shakespeare says, “forever holds his tongue” on the subject, since he’s passed over it like a part of a river that flows over a rock once and for all and never returns and can never flow any other way in time?

Swift writing, experimental speed-writing, aşa îi spune el acestui fel spontan şi integrator de a scrie. Io îi spun iureşul scrisului.