la început, eram nerăbdătoare după rezultat, credeam că pot arde etapele, că mesajul se propagă rectiliniu, acolo unde trebuie, şi va mişca pe cineva plasat în funcţie cheie. ignoram drumul şi luam în calcul doar sfârşitul, dintr-o convingere kafkiană.
recrutam prieteni, racolam cunoscuţi cu impresia că lucrurile se vor aşeza la un nivel superior, aşa cum credea Claude Bernard: înfăptuim mai mult decât ne dăm seama, ştim mai multe decât înţelegem, înţelegem mai mult decât putem explica. altfel spus, we do what we know before we know what we do.
nu am bănuit că o să mă lovesc, în primul rând, de propria inflexibilitate, cultivată invers decât ne îndeamnă psihologii: să ne facem aliaţi din persoanele şi lucrurile cele mai riscante, după regula convieţuirii. am păstrat distanţa ca să resimt mai acut adversitatea care mă motivează, la limita dintre sperare şi exasperare.
timpul însuşi a devenit urgenţă morală fără dată scadentă. vom ieşi şi vom sta atât cât e nevoie.
postura noastră de tăcuţi a inversat procedura de recunoaştere a răufăcătorului: un grup de victime directe sau colaterale ale statului român, deloc de neglijat, aliniate în faţa sediului de partid, cu factorul politic ascuns înăuntru, după geam, după deget. mi se pare că toţi sunt sorosişti nu este un argument suficient pentru un articol de presă, de justificare a abuzului din partea lui. noi, însă, suntem sută la sută siguri de suspect, fără să-i ştim semnalmentele.

https://www.facebook.com/smith.jasmine.5/posts/1772747739505753