Inima sună la fel de bine pe cât bate, jurăm cu mâna pe ea, o folosim ca pretext pentru sădirea semințelor didactice expirate, mințim, victimizăm în numele ostentativei sincerități; ne place cuvântul „inimă”, dar nimeni nu e pregătit s-o vadă pe viu, într-un piept deschis, atât de frumoasă-n teorie, atât de complicată-n practică.

Departe de a măsura căldura afectului, inima ne trădează intoleranța la biologia în stare pură; de cele mai multe ori, o concepem/vedem învelită fie în țesuturi care acționează ca filtre vizuale, fie în limbaj. Carnea crudă, organul intern dislocat și exhibat la lumina în care nu trăiește niciodată, duce gândul în două direcții: primitivism/canibalism și profesionalism chirurgical, sălbăticie vs. stăpânire de sine. Alergia istorică la nuditate ne-a costat raportarea la esență și adevăr. De aceea, la început a fost, a trebuit să fie cuvântul, abstracția înaintea concretului, auzul înaintea văzului, mintea înaintea fascinantului și dezgustătorului creier, ca să putem accesa intermediat, deseori eufemistic, o realitate pe care, altminteri, am fi respins-o în bloc. Creierul și inima își dispută supremația asupra cunoașterii cu forța Scyllei și a Caribdei, puțini sunt atât de norocoși încât să se poată strecura printre ele.

Head, Heart

by Lydia Davis

Heart weeps.
Head tries to help heart.
Head tells heart how it is, again:
You will lose the ones you love.  They will all go.  But
even the earth will go, someday.
Heart feels better, then.
But the words of head do not remain long in the ears of
heart.
Heart is so new to this.
I want them back, says heart.
Head is all heart has.
Help, head.  Help heart.