Pericolul care pândește o scriere: limbajul devine mai afectat decât omul care îl produce. Simți marșarea pe artificiu: vocea degenerează în vociferare, gestul se transformă în gesticulație, cineva ajunge să latre din convingerea că sunetul radical, amplificat și prin boxe performante, se aude mai bine, ce să zic, o fi la mijloc defectul unui profesor cu o față căznită de obsesia pentru elocința ivită din vorbele apăsate. Numai muzicii îi permitem libertatea de a deforma chipul interpretului; limbajul care antrenează în exces mușchii faciali duce vorbitorul în ridicol, indiferent de calitatea ideilor transmise. La polul opus e ventrilocul, care se chinuie să nu producă mișcare în actul emiterii de sunete. Unul sparge tăcerea, altul o imită. Pe măsură ce timpul trece, efectul e la fel: informația la cald se transformă în amintire la rece.