atracția universală funcționează perfect și la scară redusă:

în jurul unui bob de orez de pe gresie apare, din senin, o constelație de furnici,

musculițele încep să roiască în jurul unui fruct fermentat,

moliile dau târcoale becurilor ingrate cu prețul vieții, dezinteresate de lumina naturală (singurele concurente nonumane în sinucidere pe care le știu),

necrofagii apar în peisajul postum al marii lupte pentru supraviețuire: profitori ca noi, fără să miște un deget.

nici unul dintre exemplele astea nu include eros plus frumusețe, așa cum înțelegem noi atracția, redusă la clișee parțial funcționale: magnetism al contrariilor, chimie reciprocă, afinitate spirituală.

cum de pescărușii au ajuns o prezență familiară în centrul țării, unde locuiesc eu, oare numai oportunismul și gropile de gunoi i-au făcut să dea marea pe munte, pereții stâncoși pe blocuri?

lucrurile se văd cel mai bine când umilesc logica și percepția
cu un adevăr imprescriptibil, validat de simbioză, în multiplele ei forme

fiindcă oamenii obișnuiți nu prea știu să gândească, doar să măsoare și să cântărească

oamenii, minorii distructivi ai unei lumi minoritare.