Pentru mine, o fotografie de familie este o aberaţie. Nu am poza nimănui în casă. Nu am păstrat niciodată fotografia vreunei fiinţe umane.

Fotografiile au sens într-o reclamă, pentru a prezenta şi a vinde un produs oarecare. Dar nu pot păstra amintirea cuiva – sau nu pot ocupa spaţiul absenţei sale. O fotografie este o manipulare anormală: înăuntrul ei timpul nu există. Această maşinărie are forma unei lamine fine şi dreptunghiulare, care călătoreşte cu viteza luminii. În schimb, amintirile trebuie să sufere sub acţiunea timpului.

João Paulo Cuenca, Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident, Editura Polirom, 2015, traducere din portugheză de Iolanda Vasile.