după o zi de muncă
mergi spre casă pe traseul consemnat în fișa individuală pentru situații de urgență.
orice abatere te costă: dacă ți se întâmplă ceva, nu mai poate fi încadrat
ca accident de muncă, deci nu mai poate fi decontat.
mergi și te întrebi
care a fost esența, care a fost logica
a ceea ce ai făcut.
cineva te claxonează
deși are pistă:
un sexagenar în formă, cu siguranța aia
care te face să fii una din jumătățile de apă care se dau la o parte
din calea lui Moise, fără ajutor din afară.
ca de obicei, nu ai cuvintele la tine
dar ai ochii care surprind atu-uri:
gambe pronunțate,
cască de protecție,
tehnologie DryCell,
culori țipătoare,
suplețe.
asta contează în viață:
echipamentul, atitudinea.
așa se formează prima impresie
și, în general, singura.
esențială a fost clipa, la fel de fugitivă
ca biciclistul care se respectă
și nu-i pasă decât de ritmul lui de trecere prin depășirea ta și a propriilor lui limite.
esențiali sunt acizii grași,
nu oamenii,
dacă mă iau după ultima modă
– și mă iau!- ce știam până acum,
că de la o vârstă trebuie să știi ce să nu arăți,
nu mă mai salvează.