prea multă căldură, prea multă lumină
pentru o zi obișnuită de „iarnă”;
nu cred în binecuvântarea gratuită
iar orice frumusețe contra naturii
mă blochează,
ca ziua asta de februarie, care a ridicat prea mult
mercurul în termometre
și-a adâncit diferența
dintre realitatea de pe teren
și cea din cifre, grade.
același efect de excedare
al dorinței care ți se îndeplinește
în ne(re)cunoștință de cauză.
abia după trecătorul puseu egoist
începi să te temi de ceea ce-ai dorit
din teama de frig (într-adevăr, iarna asta abia de s-a simțit);
unde e zăpada care amortiza sângele
porcului tăiat tradițional, când nu aveam habar de dreptul animalului
la moarte decentă?
unde e zăpada care ne absoarbe atât de generos urina
cum ar fi trebuit să facem și noi
cu atâția bani europeni?
o să fii dispusă să înveți să schiezi
de dragul ei,
așa cum un prieten spunea
că sportul ăsta l-a dus spre paradisul hibernal
pe care altfel l-ar fi ratat?
ai face și tu din mișcare
o cale reală de acces?
ai bate la pas munții fără măsuri de siguranță fără echipament adecvat
din marea ta dragoste
de natura distrusă mult mai rapid
decât s-a estimat?
ai plânge pentru zăpada absentă
cum și-au plâns nordicii recent
cel mai mare ghețar cu nume uman
care s-a topit?
o să te rogi să ningă
doar acum, când e prea târziu?
o să-ți dai în cap cu aceiași pumni
cu care ne băteam cu toții în piept, când încă ne credeam pe val?
nu, n-o să faci nimic din toate astea,
în cel mai bun caz o să ajungi
să te hrănești cu ei
indiferent că ești liber sau captiv
în peisaj.