Furia păsărilor este pentru urechile noastre cîntec

0

martie 20, 2015 by admin

GYÖRGY DRAGOMÁN, „Regele alb”, Ed. Polirom, 2008, trad. de Ildikó-Gábos Foarţă

***
Unul dintre cele mai faine, intense şi autentice romane despre comunism, scrise din perspectiva lui Dzsátá, un copil de unsprezece ani, cu tatăl trimis la Canal şi mama marginalizată. Fiecare capitol te duce la un nou nivel de brutalitate al Kalvariei, oraş tipic epocii tovarăşelor şi tovarăşilor, cu crâşmele, coşmeliile, beţivii, securiştii şi muncitorii lui. O galerie aparte o formează cerberii sistemului de învăţământ, de la profesorul de sport la cel de geografie şi de matematică, experţi în agresiunea fizică şi verbală a elevilor, care confundă corectarea cu corecţia. Şi când te gândeşti că unii încă mai spun că era bine pe vremea aia… Ce învaţă copilul din lumea asta opresivă? În primul rând, că violenţa a devenit normă până şi în cele mai inofensive jocuri specifice vârstei. Apoi, că ţinta cea mai uşoară a sistemului nu e conturul unui om, ca la exerciţiile de tir, ci omul însuşi, în carne şi oase. Pe fundalul aşteptării timp de doi ani a tatălui, Dzsátá îndură multe, inocenţa lui se agaţă de rarele momente cât de cât roz, care se diluează repede în cenuşiul general: ziua de naştere cu gustosul tunel de castane, onomastica petrecută la bunicii din partea tatălui pe care îi vede doar de două ori pe an, vizita la Csákány, individul cu faţa desfigurată care creşte sute de păsări în baraca sa. Aici dai de fragmentul tulburător în care băiatul află că până şi armonia este o aparenţă:
„ (…) şi-a ridicat un deget, spunîndu-mi în şoaptă să fiu atent, linişte, linişte, şi am văzut că şi el e foarte atent, într-atît, că-şi ţine respiraţia, mi-am ţinut-o şi eu, şi în jurul nostru s-a adîncit tăcerea, şi atunci, deodată, a început să facă triluri o cinteză de pe peretele de vizavi, o alta i-a dat replica, şi-atunci o a treia a început să cînte, n-am recunoscut ce pasăre era, şi au pornit să cînte şi a patra, şi a cincea, şi apoi toate, dar nu deodată şi nu de-a valma, ca atunci cînd am intrat pe uşă, ci după o schemă foarte complicată, astfel că din sutele de glasuri se alcătuise un cîntec unitar, întocmai ca la un concert adevărat, numai că ăsta era mult mai sonor, iar noi, eu şi cu Csákány, stăteam acolo, chiar în centrul lui. A ţinut minute în şir, poate un sfert de oră, Csákány asculta cu ochii închişi, surîzînd şi bălăbănindu-se pe scaun, am simţit şi eu cum picioarele-mi dau să se mişte, mi-am legănat şi eu scaunul de cîteva ori sub mine, acest cînt vibrant şi straniu al păsăretului ne învăluia compact, era de parcă am fi stat în aburi sau în vălătuci de ceaţă calzi şi umezi, şi simţeam că mă apucă durerea de cap. Apoi păsările au obosit pesemne, părea că li se deşirase cîntul, se distingeau din nou voci izolate, atunci Csákány a oftat din greu, s-a şters cu mîneca la ochi, s-a uitat la mine şi, arătînd spre păsări, mi-a spus în şoaptă că păsările nu se pot suporta între ele, şi de-aia cîntă, zău, iar ceea ce noi luăm drept o muzică înduioşătoare, este în realitate o sumă de strigăte, ocări şi ameninţări, că, de fapt, păsările cîntătoare se urăsc, nici nu ne putem închipui cît de mult, cei mai aprigi sunt grangurii, chiar mai mult decît ciocîrliile, şi, de obicei, în captivitate, mor, dar cel puţin pînă atunci le putem savura furia, asta fiind pentru urechile noastre cîntec, un cîntec admirabil.”


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

iulie 2019
L Ma Mi J V S D
« iun.    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031