zona de protest nu este acoperită de mulțimea iscată în apogeul revoltei, oamenii care au treabă în centrul orașului trec dintr-un câmp vizual în altul, unii se uită cu coada ochiului, alții se apropie să citească pancartele. o doamnă în vârstă, blajină, nu știa care este legătura dintre protest și vitamina D. timp de 15 minute, totul se rezumă la suprafață, timpul e prea scurt pentru explicații, perpetuăm aceeași perspectivă frontală și asta ar trebui să spună mai mult decât orice mesaj. ei încă fac simulări de buget, condamnații schimbă o țară cu alta, statisticile sunt din ce în ce mai dure, unele dintre motivațiile judecătorești întârzie de un an de zile, 30 de ani fără vinovații din 1989, trei ani fără vinovații de la Colectiv, numărul copiilor între 0 și 4 ani s-a înjumătățit față de 1990, șase luni fără vinovații de la jandarmeriadă, suntem ostatici ai cifrelor abjecte, ai prejudiciilor nerecuperate, ai celor peste 420 de zile de indignare de la OUG 13 și nimeni nu câștigă teren, distanța se menține aceeași, everything is getting choked to the point of silence. fără contingentul de oameni cu repere verticale, libertatea e pură anarhie, așa cum sângele devine o risipă a vieții fără bariera epidermei, o teroare a viului desolidarizat de organe, sustragere de la funcțiile vitale care nu răscumpără nici o nedreptate. tremur pentru justiția oarbă, cu sabia amenințătoare în mână, care riscă să se taie mai întâi pe sine, fără a apuca să echilibreze lucrurile.