locul de veci nu e cel pe care-l pregăteşti din timpul vieţii cu costuri uriaşe. îl descoperi în fotografia care te-a surprins într-o clipă rară de dezinvoltură, fără ca tu să ştii, fiindcă deja e prea mult „eu“ deghizat în toate. there is too much self in writing, mai puţin într-un spaţiu dezafectat, cu un pepene verde sapin, integru printre rămăşiţe anorganice, numai bun să te aşezi cu mediocră, sinceră resemnare, să probezi dacă nu cumva fusese iluzia optică a creierului prin definiție credul, care vede chipuri de sfinţi și geometrie pură în tiparele cele mai modeste. lucrurile trecute prin explozie nu sunt manevrate de nimeni, isi aleg singure locul de cadere. pepenele scăpat ca prin minune te susține, nu-ți fuge de sub șezut ca pământul de sub picioare. acum poți pierde timpul,  te poți gândi-răzgândi pe săturate, imun la bruma de scenografie, regie, teleobiective și camere ascunse, la declicul care imortalizează ce prinde. un cadru în paragină așteaptă un cap cât de cât limpede, cu gânduri re(a)le, cu soluţii la urgenţa dezinfectării lumii contemporane de viruşii din oameni şi din calculatoare. un cap care ştie că dopajul cu iluzii, practicat la scară largă, nu te descalifică din nici o competiţie, cu atât mai puțin din viaţă.

Who ate all the pies?