De sustragi perla – rămân lacrimile
De sustragi aurul – rămân frunzele
Arţarului încoronat. Sustrageţi purpura
Rămânea-va sângele.

9.IX. 1918

MARINA ŢVETAEVA, Cortina sfâşiată, Editura Tracus Arte, 2013, traducere de Leo Butnaru

Esenţializarea şi intensitatea sunt vitale pentru poeta rusă, care-şi respectă principiul:

Să trăiesc precum scriu: pilduitor şi laconic mereu.

Extincţia identitară, paroxismul conştiinţei şi al trăirii, sentimentul izolării în bezna unei istorii opresive răzbat în toată poezia Marinei:

Mă chemau – la fel , mă botezau – diferit.
Toţi m-au chemat, nimenea nu m-a numit.
—

Neagră, ca pupila, ca pupila ce suge
Lumina – te iubesc, noapte scrutătoare.
—

Te iubesc cu insomnia toată,
Cu toată insomnia te aud.
—
În enormul meu oraş – noapte.
Din casă somnolentă – plec departe.
Şi oameni îşi zic: soţie, fiică, poate –
Iar eu n-am reţinut decât: noapte.

Vântul de iulie trece – calea mi-i măturată,
Şi undeva prin geam muzica – se-aude încet.
Ah, de-acu vântul până-n zori – să tot bată
Prin subţirele perete al pieptului – spre alt piept.

Există un plop negru, iar în geam – lumină,
Şi dangăt în turn, şi în palmă – culori fremătând,
Şi pasul acesta – de urma nimănui nu se-anină
Şi umbra aceasta, iată, dar eu – nu mai sunt.
—
De-atâtea griji Dumnezeu s-a gârbovit
Şi amuţi.
Iată-l că zâmbi, iată-l –
Mulţi îngeri sfinţi
A izvodit.
Unii – cu aripi colosale,
Alţii – de aripi lipsiţi.

De aceea şi eu plâng mult,
Precum plânsei,
Pentru că mai mult decât pe Dumnezeu
Îndrăgit-am îngerii săi.
—
Tinerilor – le este cald,
Tinerii – roşesc,
Tinerii bărbile-şi rad.

Bătrâneţea – are păreri de rău:
Bărbile încălzesc.

imagine: Andrei Molodkin, Le rouge et le noir, 2009