se mai sperie cineva de algoritmi întrerupți? chiar și acum, după aproape 30 de ani de tranziție, penele de curent au replici, ca seismele. se mai grăbește cineva să-și reia activitatea, cât timp nu se poate baza pe prima lumină? la noi, la români, există o lumânare de rezervă, care arde mai mult decât trebuie, să nu pară dracul atât de negru pe apele înghețate de atâta minciună oficială. ei te scot din minți înainte să apuci să ți-i scoți tu din minte, vor urma restrângeri de cadre pentru economisire. iarna car și vara sanie, dar niciodată la nivel de țară. nu putem privi fericirea mai sus de înălțimea unui tort de nuntă, cu etaje feliate corect din punct de vedere politic, dar asta este o altă agendă în care nu se va face lumină, chiar dacă se lasă mereu o portiță deschisă.
tot ce s-a întâmplat este prea recent să poată avea un nume, oamenii revin cu flota de gânduri deja îmbătrânită, cu foarfeca etatistă uitată în micul grup psiho-social de către eșaloanele neurocomuniste absolvente la ff, posesoare de diplome cumpărate de pe o piață care nu mai răspunde la fluctuații, darmite la fraudă. cu fiecare zi, salvarea pare tot mai departe, tot mai dificilă și tot mai eroică, dar coerența nu se clatină, compoziția nu se lasă afectată nici de grupul de nuntași cu taraf, nici de lucrătorii care demontează schelele de pe fațada renovată a sediului P.S.D., apoi înlătură molozul rămas. nu ne-am deranjat unii pe alții, piatra cubică dădea de furcă doar domnișoarelor de onoare obligate la tocuri cui. (de ce când mă uit la poze, doar eu am expresia unui om surprins asupra faptului?). cercurile de prieteni nu sunt niciodată concentrice, ca limburile, dar solidaritatea pe două sau trei șiruri de oameni tăcuți e mai aproape de realitate. după 300 de zile, Vă vedem nu mai poate fi interpretat greșit de nimeni.